Persoane LGBT și părinții acestora au discutat, în cadrul unui eveniment public, despre provocările prin care trec atunci când își dezvăluie identitatea de gen sau orientarea sexuală. Pentru cei mai mulți dintre părinți coming-outul copiilor lor, indiferent de vârsta la care îl fac,  este dureros și de regulă au nevoie de o perioadă de aproximativ șapte ani pentru a se împăca cu această idee.

Psihologa Oxana Gumennaia, facilitatoarea discuției a explicat de ce părinții își acceptă atât de greu copiii care le spun că au o identitatea de gen diferită de cea primită la naștere sau că se îndrăgostesc de persoane de același sex.

„Atunci când persoanele LGBT mi se adresează cu problema că părinții nu le acceptă identitatea sau orientarea sexuală, eu le atrag atenție asupra faptului că, în același timp, nici nu sunt abandonați sau trădați de către părinți. Pur și simplu procesul de acceptare durează între cinci și șapte ani. Cu siguranță va veni ziua când vă veți aduce aminte despre această perioadă și vă veți întreba „de ce ne-am chinuit și am suferit atât de mult?!”, dar mai repede nu se poate întâmpla, a explicat psihologa.

Chiar dacă nu vorbim despre o pierdere sau durere clasică, ceea ce simt părinții în aceste situații este foarte asemănător:

„Când trăim într-o lume complet binară, în care băieții se însoară întotdeauna, iar fetele se mărită, ne creăm o perspectivă de viitor bazată pe aceste imagini ale familiei. Și atunci când vine un copil și spune că este gay, sau lesbiană, sau persoană trans, întotdeauna simți frică, pentru că se prăbușește acea imagine perfectă din capul tău. Acest lucru este foarte dureros pentru toată lumea, pentru că are loc un colaps absolut al imaginii tale despre viitor. Tot la ce ai visat pentru copilul tău nu se va mai întâmpla niciodată”, a spus Gumennaia.

Părinții prezenți la discuție au confirmat, dar au povestit deja cu un pic de umor despre stările de deznădejde pe care le-au trăit cândva. Cei mai mulți părinți prezenți la discuție au reușit să-și accepte copii așa cu sunt. Copiii le sunt maturi și fericiți în familiile lor. Iar îngrijorările care au rămas sunt acum similare cu ale oricărui părinte- să dureze armonia, pacea și iubirea din familiile copiilor.

„Părinții trec atât de greu peste faptul că au un copil diferit pentru că ceea ce am văzut până acum în filme și am citit în cărți a fost binar. Abia acum „Netflix” încearcă cumva să normalizeze reprezentarea persoanelor queer, oferindu-le spațiu, dar vedeți cât de multe reacții provoacă”, a spus psihologa.

Prima etapă de acceptare este negarea:  „la început ne pare că fac mișto de noi, că ne testează doar, să vadă dacă îi iubim cu adevărat”.

„Dar nimic nu se schimbă. Copilul continuă să insiste asupra identității sau orientării sale și observăm atunci că mulți dintre părinți încep să se înfurie. De obicei, această furie este îndreptată fie extern: când spun că problema este de fapt în prietenii nepotriviți, grupuri care îi influențează negativ sau, mai nou- „Gayropa”. Alteori agresiunea este îndreptată spre tine însuți și începe autoflagelarea- „Că poate am fost un părinte prea permisiv, m-am îmbrăcat greșit și i-am dat un exemplu prost, sau i-am dat medicamente greșite… și tot așa. Agresivitatea oricum începe să lovească undeva”.

Însă, mai devreme sau mai târziu, începem a obosi să luptăm cu lumea din jurul nostru sau cu noi înșine:

„Nu e o luptă ușoară și atunci începem să negociem. O rază de speranță începe să apară și unele persoane încep să caute soluții la biserică, aprind lumânări prin mănăstiri, merg pe la ghicitoare, astrologi. Cei mai raționali încep să meargă pe la medici, psihologi. Se gândesc că poate trebuie corectat, tratat, reparat ceva și totul va fi ca înainte”.

„Când te-ai luptat atât și ai trăit toate aceste emoții, vrem noi sau nu- obosim, devenim mai triști, pentru că perspectiva viitorului se pierde complet și în această perioadă ne putem pomeni într-o stare depresivă. Mulți încep să se îmbolnăvească, pentru că toate bolile noastre cronice încep să se agraveze. Nu mai putem lupta, am lăsat mâinile în jos, simțim că am ajuns la capătul puterilor”.

Următoarea etapă este împăcarea cu realitatea, dar nu este una ușor de suportat. Aceasta vine însoțită de o tristețe liniștită, pentru că simți un gol interior enorm. Nu există cunoștințe sau perspective despre cum vor decurge lucrurile în continuare.

Și abia după această etapă viața celor care își trăiesc doliul, pierderea perspectivei idealizate binare pentru copii lor, începe să revină la normal:

„Gaura neagră, golul începe să se umple când facem cunoștință cu prietenii copiilor noștri. Înțelegem că totul este în regulă cu ei, au familie, unii au copii. Ei pot trăi o viață fericită.”

Părinții prezenți în sală s-au recunoscut în acest proces îndelungat de acceptare, iar unii au recunoscut că a durat chiar mai mult de șapte ani.

Psihicul nostru are nevoie să treacă prin toate aceste etape și unora le ia mult de șapte ani acest proces. Totuși coming out-ul este un proces important și inevitabil pentru că altă soluție nu există, spune psihologa:

„Atunci când duci o viață dublă, de cele mai multe ori te confrunți cu depresia, iar multe dintre aceste persoane au adicții, pentru că este extrem de complicat și pentru persoana care nu a făcut coming out și pentru oamenii de alături să trăiască această viață dublă și sunt nevoiți să-și reducă cumva tensiunea interioară”, a explicat psihologa.

Doina IPATII