Trei apărători ai drepturilor omului sunt premiați anual pentru muncă și curaj în activitatea de promovare a drepturilor LGBTQI+. Premiul „Inimi implicate” a fost creat de fondatorul „GENDERDOC-M”, Alexei Marcicov, ca gest de recunoștință pentru oamenii care luptă pentru drepturile comunității.

Printre laureații din acest an este și Olena Shevchenko, membră a consiliului de administrație ILGA World, una dintre cele mai vizibile activiste din Ucraina care militează pentru drepturile femeilor și ale comunității LGBTQI+. În 2021, munca sa în domeniul drepturilor omului a fost recunoscută de către Human Rights Tulip, iar în 2022 i s-a acordat International Prize of the City of Paris for the Rights of LGBTI+ people pentru activitatea organizației, Insight, pe care o conduce de mai mulți ani.

Am discutat cu Olena despre începuturile activității sale, despre munca de apărător al drepturilor omului pe timp de război și sursa de motivație pe parcursul celor aproape două decenii de muncă.

– Alexei Marcicov, autorul premiului, povestea că v-a cunoscut l-a începutul căii de activistă în domeniul drepturilor omului, la Kiev. Spunea că erați foarte tânără dar motivată și neînfricată. Cum vă aduceți aminte DVS de începutul activității în domeniul drepturilor omului?

– În 2004 am început a face voluntariat pentru o organizație care se numea «Женская сеть», dar acea experiență este incomparabilă cu ce a venit mai târziu, în 2007, când am înțeles că avem nevoie de o altfel de organizație, care să se focuseze pe alt tip de scopuri. Cu GENDERDOC- M am colaborat în cadrul proiectului internațional Precis în 2009.

– În 2010 ați devenit președinta organizației „Insight”.  Am citit că ați fost nevoiți să vă schimbați adresa în fiecare an sau doi, din cauza amenințărilor permanente. De fapt în activitatea DVS de activistă ați fost supusă de mai multe ori atacurilor, violenței și chiar ați fost arestată de două ori. Ce v-a determinat să începeți și să continuați activismul într-o perioadă atât de periculoasă pentru comunitatea LGBTQI+? Nu v-a fost frică?

Dacă e să vorbim de emoții, sigur că mi-a fost frică. Nu pot afirma că sunt o persoană neînfricată. Țin bine minte acea frică, dar nu o mai simt acum. Probabil descrește odată cu câștigarea experienței și numărul atacurilor asupra ta ( râde). Nu îmi era atât frică pentru propria securitate, cât pentru cei pe care îi chemam să participe la evenimente, înțelegând clar că nu le pot asigura securitate suficientă. Întotdeauna am preîntâmpinat lumea despre riscuri și participanții sunt mereu conștienți despre pericolul unor astfel de evenimente, dar ideea că li se poate întâmpla ceva rău este extrem de chinuitoare de fiecare dată.

Mă întrebați de ce am decis să mă implic? La un moment dat am înțeles clar că dacă voi înceta eu, nu va veni nimeni care să mă înlocuiască și asta ar însemna o prăpastie de ani de zile până apare cineva cu inițiativă și curaj care își poate asuma rolul. Mai trecusem prin perioade din acestea întunecate anterior.  În schimb, de atunci, au apărut mai mulți activiști și activiste cărora nu le este frică, care sunt activi și asta este minunat.

– Olena, când vorbiți despre prăpastia de câțiva ani, ce anume poate însemna asta pentru comunitatea LGBT?

– Lipsă de securitate. Au fost mai tot timpul puțini activiști în domeniul drepturilor LGBT pentru că, în general, erau puțini oameni care puteau vorbi deschis despre orientarea lor sexuală. Pentru a deveni activist, în primul rând e nevoie să faci coming out în fața familiei, trebuie să ai un loc de muncă sigur, de unde să nu fii concediat după asemenea manifestări publice, trebuie să ai siguranța că există o instanță, unde te poți adresa în cazul în care ți se încalcă drepturile, că vei avea alături oameni sau organizații care îți pot oferi sprijin. Și atunci când toate astea lipsesc, este firesc să nu existe persoane pregătite să organizeze evenimente publice.

– Ați menționat despre compatibilitatea dintre muncă și activismul LGBTQ și am realizat acum că o perioadă ați comasat activitatea de activistă cu cea de profesoară de biologie și educație fizică la Universitatea pedagogică Drahomanov din Kiev. Presupun că nu a fost o perioadă ușoară.

– A fost greu. Mai mulți ani am tot încercat să balansez, fiind profesoară universitară și făcând paralel activism. Asta a însemnat să depun efort suplimentar să nu observ oamenii care mă priveau cu subînțeles și mă vorbeau pe coridoarele universității. Cred că am avut norocul să nu fiu concediată datorită relațiilor bune pe care le aveam cu mulți colegi la universitate. Mi-am făcut studiile la acea universitate, am făcut doctoratul acolo și am rămas să predau. Relațiile călduroase pe care le-am construit pe parcursul acelor ani au stat la baza atitudinii, în general tolerante, a colegilor de muncă.

Însă în perioada respectivă apăruse un proiect de lege despre interdicția de a preda pentru profesorii LGBT și eu am mers la televiziune pentru a mă pronunța împotrivă,  dar nu mi-au arătat fața și mi-au schimbat vocea. Era imposibil să fac asemenea declarații să să rămân în aceeași funcție. Dar imediat după acea emisiune mi-am dat seama că trebuie să fac o alegere, că nu mai puteam balansa așa, chiar dacă îmi plăcea foarte mult profesia de profesoară.

– Citeam despre faptul că ați făcut coming out în fața propriilor părinților câțiva ani după ce ați început să faceți activism. A fost un detaliu din biografia dvs, care m-a sensibilizat. Scurt aș descrie asta ca povestea unui om minunat, dar care nu are habar despre asta:  ați absolvit liceul cu medalie de aur, apoi, în 2001 ați luat medalie pentru cel mai bun student din Kiev pentru cultură fizică și sport. Ați devenit profesoară de biologie și în același timp antrenoare de lupte libere pentru Clubul Sportiv universitar- un gen de persoană ideală din toate punctele de vedere, dar care nu le poate spune părinților faptul că este lesbiană, un detaliu care ar putea să nu se potrivească acestei imagini perfecte. Se pare că uneori calea spre excelență în toate domeniile de care te apuci e mai scurtă decât cea spre inima propriilor părinți?

– Nu cred că experiența mea este una foarte neobișnuită. Seamănă cu experiența multor persoane LGBT. Părinții noștri, care au acum între 60 și 70 de ani, au avut o educație mai mult sau mai puțin similară. Pe timpul lor, nu se vorbea în general despre sex. Despre relații se vorbea strict în contextul creării unei familii, conceperii copiilor. Într-o familie de acest gen am crescut și eu. Nu am avut ocazia să discut vreodată cu părinții despre relații și asta, automat, face procesul de coming out foarte complicat. Nu mergi să le spui pur și simplu că vei avea o iubită și nu un iubit, Mai întâi trebuie să inițiezi un gen de discuție pe care nu l-ai mai avut niciodată. Nici dacă eram heterosexuală nu cred că avea să vorbim vreodată despre relațiile de cuplu. Este o temă foarte complicată pentru toată generația mea, care a fost educată cu un fel de distanță emoțională. Anume asta complică procesul. Nu îți poți deschide sufletul atât de ușor în fața lor.

Acum toată lumea știe despre orientarea mea sexuală, parcă am pus punctele pe „i”, dar asta nu ne-a apropiat prea mult.

– Sunt aproape 20 de ani de când faceți activism pentru drepturile persoanelor LGBT, de atunci multe lucruri s-au schimbat spre bine pentru comunitate. Dar am văzut în biografia DVS două cazuri în care ați fost arestată, inclusiv unul destul de recent. Cum e să fii arestată pentru faptul că lupți pentru apărarea drepturilor omului?

Au motivat arestul prin faptul că a fost unul neautorizat. Acel protest a fost interzis prin judecată, pe motiv că contravine normelor de moralitate.. chestii de genul ăsta. Am câștigat procesul în a doua instanță, dar reușiseră să-mi dea avertizare- riscam să fac pușcărie dacă repetam încălcarea. A fost o situație interesantă și pentru că se întâmpla în decembrie 2012, de ziua drepturilor omului, am fost atacată cu spray lacrimogen, iar a doua zi eram așteptată la New York cu un discurs pentru ONU. Nici măcar nu știam dacă mă vor lăsa să ies din țară. Cazul era examinat de un judecător care vorbea absolut relaxat despre faptul că el ar interzice toate protestele, iar persoanele LGBT le-ar aduna pe o insulă, apoi le-ar arunca în aer.

Aceasta este una dintre acele probleme cu care am intrat cu toții într-un cerc vicios, inclusiv organizația din Moldova, când o instanță îți interzice să organizezi evenimentului și tu faci recurs împotriva ei și, în final, ei răspund același lucru de fiecare dată:  a da, au greșit, nu au avut voie să vă interzică. Dar evenimentul a fost deja anulat.

– Înțeleg că multitudinea situațiilor de acest gen și curajul cu care le înfruntați, vă face să vorbiți acum destul de ușor despre ele, care dintre experiențele de acest gen a fost cea mai înspăimântătoare totuși?

– Când m-au reținut a doua oară, dintr-un motiv banal. A fost strașnic pentru că nu îmi închipuiam că intrând în sala de judecată pot fi blocată de o mulțime de peste 300 de extremiști de dreapta , care pot intra înarmați în sediul judecătoriei pentru a mă amenința. În principiu nu i-a oprit nici securitatea, nici poliția, nimeni. Chiar și judecătorul a început a se neliniști. A fost o experiență nouă, pentru că, până atunci, aveam impresia că intrînd în clădirea judecătoriei, ar trebui să mă simt cât de cât în siguranță. Dar nu a fost așa, deloc. Atunci când trebuia să ies de la ședința de judecată, mulțimea mă aștepta tot acolo. Am fost nevoită să apelez la un serviciu privat de pază care m-a ajutat să ies prin ușa din spate.

– Paradoxul este că muncind pentru binele societății, această societate mai încearcă, din când în când, să te distrugă. Aveți momente de deznădejde, când vă vine să lăsați totul baltă și să începeți o viață mai liniștită?

– Toată lumea obosește uneori, e firesc. În aceste monete e nevoie de o pauză în care să te restabilești. Avantajul meu este că reușesc să mă restabilesc rapid, am nevoie de maxim o noapte de odihnă, după un moment de dezamăgire. A doua zi am mereu suficientă forță pentru a continua.

Mă ajută și înțelegerea faptului că nu poți avea pretenții față de societate. Societatea este un concept prea general- despre nimeni și despre nimic. Nu putem opera cu „temperatura medie pe salon.”

Societatea este în esență foarte conservativă- calitate care o ajută să-și păstreze fermitatea, să supraviețuiască, să-și păstreze regulile pe care le numim tradiții. Ele se schimbă greu, pentru că oamenii le transmit pe cale orală, este în principiu vorba de transmiterea experienței.

Dar, în același timp, aceste experiențe, tradiții pot fi foarte dure, injuste, pot încălca drepturi, integritatea corporală și tot așa. Să explici asta repede tuturor, pentru ca să-și schimbe obiceiurile, este foarte complicat. Este un proces pentru care e nevoie de mulți ani de muncă. Lucrurile astea se schimbă foarte încet.

Totuși consider că nu ne putem orienta după niște sondaje sociologice în acest caz, să măsurăm procentele pro și contra. Schimbările în societate sunt mereu aduse de minoritate, grupuri mici de oameni care sunt mai activi, mai progresivi, care ajută societatea să se dezvolte.

– Acest grup minoritar progresiv despre care vorbiți este și cel care are de îndurat multe reproșuri și rezistență din partea majorității. Și dacă pe timp de pace statul nu reușește să apere drepturile comunităților minoritare, ce se întâmplă acum, pe timp de război, cum este să conduci o organizație pentru drepturile persoanelor LGBTQI+ acum pe teritoriul Ucrainei?

– Este greu să explic cum s-a schimbat situația pe timp de război, pentru că situația se schimbă în fiecare zi. Provocarea principală este că nu se poate lucra conform unor planuri de lungă durată. Suntem într-un management de criză permanent. Trebuie să muncim mult mai mult decât până la război, cu toate că nici atunci nu munceam puțin. Mă bucur totuși că ne reușește. Asta ne-a demonstrat că suntem o organizație cu suficiente resurse, care a reușit, în condiții atât de grele, nu doar să reziste, dar să și ajute un număr foarte mare de oameni și să creeze servicii noi.

Acum, pe timp de război, mai ales în ultimile două luni, avem foarte multe plângeri de la oameni care sunt bătuți cu multă cruzime chiar de către reprezentanți ai forțelor de apărare teritorială, adică de către oamenii care ar trebui să ne apere. Au fost bătuți pur și simplu pentru că li s-a părut că persoanele arătau gay.  Li se iau banii, telefoanele mobile. Vorbesc serios, se întâmplă lucruri oribile. Și ce face statul? Statul nu face nimic.

Pe lângă explozii, împușcături și riscul că în orice moment un obuz îți poate intra în casă, ne-am pomenit într-o situație în care nu este de lucru, mai ales pentru cei care par a fi persoane LGBT. Nu poți face absolut nimic dacă te atacă cineva, au demonstrat-o ultimile incidente. Sigur că noi vom veni în ajutor, oferim juriști, avocați, dar în rest nimeni nu va ridica un deget pentru tine. În plus, fiind persoană homosexuală, nu poți beneficia de drepturile pe care le au familiile.

– S-a discutat mult despre decizia președintelui Zelenski de a examina o cerere pentru legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex. Ca de obicei au fost și voci care spuneau că nu e o prioritate asta, că nu e momentul potrivit să vorbești despre căsătorii pe timp de război. Înțeleg bine că prioritatea nu era una legată de dragoste sau sex cum încercau să manipuleze unii. Explicati-ne prioritatea acestei cereri din partea comunității LGBT.

– Avem nevoie de asigurarea securității și garanțiilor legale de care beneficiază automat persoanele căsătorite. În Ucraina sunt multe familii de lesbiene care au copii. Iar din întîi octombrie se va începe mobilizare totală, vor fi înrolate inclusiv femeile.

Acum există un regulament special potrivit căruia nu pot fi înrolați ambii părinți, unul trebuie să rămână cu copiii. În cazul lesbienilor regulamentul nu este valabil, pot fi înrolate ambele femei. Dacă una dintre ele moare, copilul este automat plasat în familia extinsă a celei care i-a născut sau într-o casă de copii, pentru că cea de a doua femeie nu are niciun statut sau drept asupra copiilor. Nimeni dintre demnitari nu vrea să se gândească la aceste aspecte. Dacă statul nostru vrea ca femeile să lupte și știu bine că multe sunt gata să lupte și vor merge să lupte, atunci fiți buni și oferiți-le acestor oameni drepturi egale, pentru că la momentul actual nu au nimic.

Președintele a răspuns la petiție, a spus că potrivit constituției căsătoriile pot fi întemeiate între o femeie și un bărbat, iar constituția nu poate fi modificată pe timp de război. Ni se propune parteneriat civil, dar care nu ne oferă nimic la momentul actual.

– Munca DVS în domeniul drepturilor omului a fost recunoscută prin premii internaționale importante, printre care Human Rights Tulip și International Prize of the City of Paris for the Rights of LGBTI+ people. Fiecare dintre ele are probabil o semnificație aparte. Dar ce înseamnă pentru DVS premiul „Inimi implicate”?

– Sincer vorbind este un premiu foarte important pentru mine. Organizație GENDERDOC-M a avut un rol important în viața mea. Eu iubesc foarte mult oamenii care lucrează acum la această organizație și pe cei care nu mai lucrează acolo, dar sunt împrăștiați prin organizații în diferite colțuri ale lumii. Colaborarea cu GENDERDOC-M a fost la o etapă formativă pentru mine și am primit mult sprijin de la Alexei Marcikov și alți oameni ca Anastasia Danilova, Angelica Frolov, cu care continuăm să fim prieteni buni. Premiul este o amintire foarte călduroasă și dovadă a faptului că acești oameni ne sprijină în continuare, ne sunt alături, avem o colaborare internațională atât de valoroasă. Suntem o familie, de fapt.

Doina IPATII