GENDERDOC-M

O femeie trans din Moldova – protagonista unui film documentar

O femeie trans din Moldova – protagonista unui film documentar

Trei scurtmetraje moldovenești au fost proiectate, în acest an, la Festivalului de Film de la Cannes. Unul dintre acestea, „In The Frame”, regizat de Ion Gnatiuc și Artiom Zavadovsky, este despre viața unei persoane transgender din Republica Moldova.

Documentarul analizează viața dublă pe care e nevoită să o trăiască protagonista, o femeie transgender, care își permite să fie femeie, doar rareori, noaptea, în grupuri restrânse. Ziua însă, este un simplu muncitor, care vopsește rame într-un atelier învăluit de frig și praf toxic. Toxică pare a fi și viața de bărbat, pe care îi este greu să o accepte, dar deocamdată unica, care se încadrează în ramele sociale.

Chiar dacă este un film de debut pentru regizorii Gnatiuc și Zavadovsky, pe lângă proiecția de la Cannes, documentarul a fost acceptat la concursuri și proiectat în cadrul festivalurilor internaționale de film, printre careTransylvania Film Festival (TIFF), Festivalul din Muntenegru și cel din Helsinki (Finlanda). Filmul nu a fost deocamdată proiectat la Chișinău. Când va fi premiera acasă? Ion Gnatiuc: După premiera din Germania, din 22 aprilie curent, am petrecut mult timp, aplicând la festivaluri internaționale. Documentarul a fost acceptat la „Short Film Corner” de la „Cannes”. Chiar dacă nu participă în concurs, proiecția ne oferă acces la alt public, distribuitori sau realizatori de festivaluri. E o performanță și asta. Sunt mii de filme expediate pentru a fi proiectate, iar noi am fost acceptați. Documentarul a fost selectat și la TIFF din România. Am fost selectați și la festivalurile din Muntenegru și cel din Finlanda – deja în categoria „Competiție”. Sunt festivaluri care au câte 30 de ediții la activ. Am trimis filmul la alte 20 de festivaluri și așteptăm răspuns. În Moldova va fi proiectat în septembrie, la festivalul „MOLDOX” din Cahul. Și asta probabil va fi premiera națională.

A fost o condiție ori o normă asta, să nu fie proiectat acasă până nu acumulează câteva zeci de festivaluri internaționale?

ArtiomZavadovsky: Bineînțeles că nu. Mai mult de atât, nu ne doream doar să ne satisfacem orgoliile artistice prin acest film. Ne-am propus din start să realizăm un film cu un impact asupra publicului, mai ales că abordează un subiect tabu (pentru societatea noastră) – persoanele transgender sunt invizibile și e bine să fie văzute, să se discute despre ele și problemele cu care se confruntă. Măcar atât poți să faci folosind limbajul artistic.

Ion Gnatiuc: Așa că noi am vrea să fie preluat și difuzat cât mai mult. Deocamdată acasă nu am văzut interes pentru film și sperăm sincer că e vorba despre o simplă ignoranță, nu despre transfobie. Pentru că avem și un contract cu  Centrul Național de Cinematografie (CNC) din Republica Moldova, care spune că filmul va fi proiectat la Televiziunea publică. Sperăm să fie difuzat la o oră acceptabilă, pentru că oamenii care privesc Televiziunea publică, trebuie să aibă acces la povestea asta. E importantă să fie văzută.  Asta va deschide noi uși, noi minți, discuții. Sper că și în cadrul comunității LGBT să creeze discuții, să inspire, să aducă mai mult curaj.

Povestiți-mi mai mult despre contractul cu CNC.

Ion Gnatiuc: Totul a început de la un atelier,  „Oppose Othering”, organizat în cadrul festivalului „GoEast” din Germania în aprilie 2017. Un festival pentru cineaști și activiști din diferite țări din europa Centrală și de Est. La atelier am format echipe mixte dintr-o persoană dintr-o țară UE și una non-UE. Eu am aplicat ca cetățean al României, țară membră a UE.  Înainte l-am cunoscut pe Artiom, el a venit cu ideea filmului, care a fost aprobată. Ideile acceptate au primit și câte un mic grant de producție, un mic sprijin. Am avut la dispoziție un an ca să lucrăm la film, apoi, după an, filmul a fost proiectat în cadrul unei secțiuni a festivalului respectiv.

Pentru că grantul nu era suficient, am decis să mai aplicăm la un proiect și am mai câștigat un grant de la Ambasada Franței în Republica Moldova prin intermediul  Centrului Național al Cinematografiei. Au fost două etape de concurs și un interviu. Echipa noastră a obținut cel mai bun punctaj. Am semnat  și un contract în care scrie că filmul va fi difuzat la Televiziunea publică.

Indiferent de faptul că filmul nu a apărut deocamdată pe ecranele naționale, interesul festivalurilor internaționale este destul de mare, mai ales ținând cont de faptul că este un fim de debut pentru ambii.

Ion Gnatiuc: Eu am avut ocazia să lucrez la câteva filme anterior, inclusiv la unul despre comunitatea romă, din care am furat meserie pentru ulteriorul debut.  Pentru mine tot proiectul a fost o lecție din care am învățat foarte multe. Atelierul presupunea că fiecare echipă să fie formată dintr-un film-maker și un activist. Și am înțeles, pe parcurs, cât de eficient poate fi lucrul într-o echipă de acest gen. Eu nu zic că nu aș fi putut realiza singur un film de acest gen, dar el nu ar fi avut aceeași valoare și aceeași profunzime. Mai mult decât atât, ar fi avut o groază de gafe, dacă nu lucram împreună cu Artiom. Și nu vorbesc doar despre perspectiva activistă, dar și cea artistică. Pentru noi era important să nu exotizăm personajul, să nu-l stigmatizăm, din greșeală. De regulă este promovată o altă imagine a persoanelor trans, una exotică creată de media și de industria pornografică. Din cauza acestei imagini, oamenii uită că persoanele trans trăiesc printre ei și se simt captive.

Metafora cu protagonista filmului, care face rame, dar care nu se prea poate încadra în ele, a fost una gândită din timp?

Ion Gnatiuc: Nu. Ne-a surâs norocul, după ce ne-a întors dur spatele, de câteva ori.  Metafora a fost una care a apărut în procesul de lucru. Chiar și titlul a fost diferit inițial. Artiom a venit cu titlul ăsta și mi s-a părut că s-a potrivit ca o mănușă.

Artiom Zavadovsky: Inițial, am început lucrul la film cu o altă persoană trangender. Documentasem subiectul, pregătisem un scenariu, pentru că orice film este o producție, care are la bază o anumită direcție spre care tinde și respectă anumite reguli cineastice, ca să fie interesant pentru spectatori.

Pe parcurs, după ce făcusem o mare parte din muncă și pierdusem o groază de timp, am înțeles că nu mai putem colabora în acele condiții, pentru că erau mai multe chestii la mijloc, care mergeau în defavoarea filmului.

E adevărat că putea să iasă un film dramaturgic foarte fain, dar nu unul care transmitea și un mesaj social. Filmul în forma respectivă nu ar fi ajutat în niciun fel comunitatea persoanelor trans.

Ne întrebam în ce măsură un film poate să ajute pe cineva. Și filmul ăsta l-am făcut cu speranța naivă că privindu-l, alte persoane din comunitate vor avea curaj să iasă din umbră. Anume așa ne convingeam și eroii să participe în proiect. Le povesteam cât de important este ca publicul să poată vedea  povestea persoanelor trans.

După primul eșec, am abordat o altă femeie transgender, dar care a refuzat să participe chiar și cu fața ascunsă și eram deja pe cale de a renunța la idee, pentru că aveam puțin timp, depășeam deadline-urile.

Și atunci, fără speranțe prea mari, am contactat-o pe Oxana, pe care nu o cunoșteam atât de bine. Am cunoscut-o cu un an în urmă, în aprilie. I-am propus să colaborăm și ea a acceptat să se filmeze, spre marea noastră uimire. Dar ea a avut anumite condiții, pe care trebuia să le respectăm. Ea duce o viață dublă, pentru că nu-și poate manifesta identitatea în fiecare zi, de asta este nevoită să trăiască mai mult timp cu chip de bărbat și mai puțin în felul în care preferă. De asta condiția a fost că putem să o filmăm în chip de femeie, și nu-i putem dezvălui identitatea de bărbat, cu care ar putea fi ușor identificată.

Dar fața Oxanei apare, la un moment dat, gros plan.

ArtiomZavadovsky: Da, pentru că este machiată, poartă perucă și arată total diferit de bărbatul care vopsește rame în atelier și pe care îl cunoaște mai multă lume.

Care a fost motivația personală a Oxanei să accepte propunerea voastră?

ArtiomZavadovsky: Pentru ea, tot procesul de lucru a fost o depășire a fricilor personale. Cel puțin asta a spus la premiera filmului, care a avut loc în Germania, și la care a ieșit pentru prima dată în public arătând ca o femeie, așa precum se simte. A venit machiată, în haine de damă. Nu a fost posibil să și călătorească astfel, pentru că puteau apărea dificultăți la trecerea frontierei de stat. Dar a fost o experiență interesantă pentru ea.

Ion Gnatiuc: În experiența mea, e pentru prima dată când filmul a ajutat personajul. Ea a ieșit în public. Ea s-a văzut pe ecran, a văzut că lumea reacționează normal. A văzut normalitatea asta din afară și atunci am zis că dacă filmul ajută măcar protagonista, dacă îi schimbă măcar ei ceva în atitudine, atunci noi continuăm să facem filme ca să ajutăm.

Partea cu identificarea personajului, care ar accepta să se filmeze într-un documentar, a fost cea mai complicată parte a acestui proiect?

Ion Gnatiuc: Da, la prima etapă. Succesul unui fim depinde în mare parte de personajul ales, iar noi eram limitați de ideea că nu putem arăta prea mult.

 Apoi fiecare etapă are dificultățile sale – trebuie să decizi cât poți arăta, așa încât să satisfaci curiozitatea spectatorului și totodată să protejezi personajul căruia i-ai făcut anumite promisiuni. Trebuie să decizi cât de mult poți expune persoana. Cum construiești accesul și după ce obții această încredere, cum o folosești, pentru că nu poți intra în bocanci în viața omului și apoi să pleci de acolo.

Apoi urmează partea în care personajul vede pentru prima dată filmul. Aici tot îți sare inima din piept. Nu știi cum o să perceapă ea, pentru că dacă zicea că nu-i place, ce puteam face? În termeni de cinema business nu facem deloc bine, noi nu semnăm contracte. Mergem pe un soi de încredere, pe care o construim și o alimentăm . Nu e chiar ok, pentru că dacă te refuză la un moment dat personajul, îți moare tot proiectul. Dar am zis că dacă nu poți face filmele de acest gen, bazându-te pe încredere reciprocă, atunci ce mai rost mai are sa întocmești contracte?

Înțeleg, deci, că nu vă opriți aici. Viața și problemele cu care se confruntă comunitatea LGBT ar putea fi abordate și în următoarele proiecte?

Ion Gnatiuc: Până acum, majoritatea oamenilor care au văzut filmul, ne-au spus că ar dori să vadă mai mult, să cunoască mai mult. Cu siguranță vom continua să arătăm povești umane. Evităm să punem eticheta LGBT sau oricare altă etichetă. Vrem să spunem poveștile oamenilor marginalizați. Cineva a spus mai bine: ceea ce vedem pe ecrane, ce învățăm la școală, sunt istorii ale învingătorilor. Întotdeauna cunoaștem adevărul din perspectiva învingătorului. Noi nu vedem adevărul învinsului sau al vânatului. Vedem doar vânătorul. Eu mi-aș dori să vorbesc, în proiectele mele, despre grupurile marginalizate, persoanele marginalizate. Să arat adevărul din perspectiva lor, care e tot atât de interesantă și adevărată. Vreau să arătăm normalitatea diversității.

Doina IPATII

 

Close Menu