15.01.2021
Moldova, Timpul nostru

Sam: „Unica amintire pozitivă din adolescența mea este drumul de la școală spre casă.”

Termenul bullying, ca multe alte cuvinte împrumutate din occident, creează falsa iluzie, că nu ne caracterizează societatea. Că lucrurile cu adevărat strașnice s-ar întâmpla în școlile de peste ocean, iar în școlile noastre e o joacă nevinovată de copii.

Lumea din spațiul ex-sovietic a făcut cunoștință îndeaproape cu acest fenomen încă în 1984, odată cu apariția filmului „Chuchelo” regizat de Rolan Bycov. Însă, dacă pe atunci se vorbea mai degrabă ca despre un caz separat, în timp, a devenit un fenomen de amploare. Sociologii atrag atenția asupra faptului că realitatea cu care se confruntă adolescenții moderni este diferită chiar și de cea de acum 15-20 de ani și provoacă un comportament mai violent, mai agresiv al copiilor în diferite situații.

Un studiu realizat în Republica Moldova în 2020 arată că aproximativ 87% dintre elevii din clasele 6-12 au fost supuși bullying-ului. Potrivit datelor obținute, se pare că fiecare al treilea adolescent din țara noastră a fost, cel puțin o dată, victimă, martor sau agresor. 70,8% dintre elevi au fost victime ale bullying-ului, aproximativ 75% au fost martori și 40% au fost agresori.

Bullying este orice comportament agresiv nedorit al unui tânăr sau al unui grup de tineri care nu sunt frați sau parteneri, care implică un dezechilibru de putere observat sau perceput și care se repetă de mai multe ori sau este foarte probabil să se repete. Acest tip de hărțuire poate provoca vătămare sau suferință tinerilor vizați, inclusiv vătămări fizice, psihologice sau educaționale.

Așa cum este descris de Juvonen și Graham, într-un alt studiu științific, bullying-ul este un comportament strategic folosit de tineri pentru a câștiga și a menține poziții de putere socială sau popularitate în cadrul grupurilor lor de colegi. Agresorii au adesea păreri umflate despre sine și sunt determinați să exercite controlul asupra altor tineri. Mai mult, bullying-ul servește frecvent drept funcție socială de definire și punere în aplicare a normelor sociale (de exemplu, relații heterosexuale și roluri de gen tradiționale, binare).

Anumiți tineri sunt mai susceptibili să fie vizați de agresiune, inclusiv tinerii care sunt mai puțin conectați social și tinerii care aparțin unor grupuri stigmatizate, printre care se pomenesc adesea și tinerii LGBTQ. Bullying-ul crește semnificativ riscul de vătămare psihologică și fizică. Tinerii care sunt hărțuiți în mod repetat de colegi își pot interioriza experiențele, dând vina pe ei înșiși și, la rândul lor, pot dezvolta anxietate și simptome depresive. De asemenea, ei își pot exterioriza experiențele de hărțuire, simțind furie și frustrare, și uneori maltratând alți adolescenți.

Studii pe teren american arată că tinerii LGBTQ se confruntă mai des cu bullying-ul decât colegii lor non-LGBTQ. Conform datelor statistice în SUA, 18,8% dintre studenții heterosexuali au raportat că au fost agresați la școală în comparație cu 34,2% dintre elevii LGBT din 2014 până în 2015. De asemenea rezultatele cercetărilor demonstrează că hărțuirea bazată pe stigmatizare, inclusiv hărțuirea care este motivată de orientarea sexuală reală sau percepută, este asociată cu probleme de sănătate mai mari decât hărțuirea care nu este bazată pe stigmatizare.

Sam (pseudonim) este una dintre persoanele queer din Republica Moldova care a fost afectată în mod deosebit de bullying-ul din școală. A început a fi hărțuită de semeni și profesori în preadolescență, mult înainte să-și înțeleagă identitatea de gen. Iar asta, în timp, i-a provocat haos în viață și o diagnoză psihiatrică pentru tot restul vieții.

„Totul a început de la o banalitate”, își începe Sam povestea… Vorbim prin Skype pentru prima dată, așa că analizez involuntar omul care mă privește din ecranul computerului. E o persoană de 20 de ani, tattoo-artist, cu trăsături fine și ochi în care se oglindește multă bunătate. Părul albastru, puțin ondulat, îi cade frumos pe umeri. Are brațele tatuate și o țigară electronică, dar care nu reușesc să-i adauge brutalitate ori să-i reducă din finețe și bunătate. Involuntar îmi trece prin minte celebra frază din filmul Un miracol Ordinar: Am impresia că toată lumea ar trebui să vă iubească. Evident nu poate fi vorba decât de o greșeală, o banalitate, prin care această persoană să devină victimă a hărțuirii unui grup întreg. Mă concentrez să o ascult mai atent…

«Bullying-ul a început în clasa a 5-a. Nu i-am plăcut dirigintei din motive neclare pentru mine până astăzi. Anume ea a reușit să întoarcă întreaga clasă împotriva mea. Pentru copiii de acea vârstă profesorul e întotdeauna o autoritate și cuvintele unui profesor pot influența atitudini.

Problema s-a accentuat după ce un coleg de clasă m-a lovit foarte tare în burtă, din întâmplare. Au fost nevoiți să cheme ambulanța pentru a exclude traumarea organelor interne. Apoi a venit mama la școală să vadă ce s-a întâmplat și să atenționeze colegii să fie mai atenți. Când am plecat la spital, diriginta a început să discute cu clasa despre mine și mama, despre familia mea, ne-a înjosit în fața tuturor colegilor. Și-a exprimat supărarea că mama nu participa la ședințele părințești, iar acum a venit la școală să facă scandal pentru un fleac. Dar nu făcuse scandal și nu a fost un fleac. Mă durea.

Această discuție a provocat o reacție ireversibilă, colegii au început să se poarte foarte agresiv cu mine și cu cât mai mari creșteam, cu atât mai urât se purtau.

Mai târziu, în clasă apăruse zvonuri stranii că aș fi fost satanistă. Erau câțiva oameni cu care comunicam periodic, dar majoritatea fie mă ignorau, fie mă umileau.

Diriginta observase de la început că sunt un copil mai introvertit, mai închis în sine. Așa că m-a întrebat care era problema mea. I-am recunoscut că mă confrunt cu probleme serioase în familie. Îmi era greu atunci, problemele de familie mă afectau foarte mult. I-am spus și despre faptul că mă hărțuiesc colegii. I-am spus sincer că mă simt rău. Și ce am obținut din acea discuție sinceră? Diriginta a decis să susțină această atitudine colectivă prin comentarii publice despre mama. Nu pot înțelege această reacție nepăsătoare la strigătul de ajutor al unui copil. Dar, ulterior, mi-am dat seama că toți maturii la care apelam aveau un comportament mai mult sau mai puțin similar. Nimeni nu voia să-mi audă strigătul de ajutor».

Dincolo de conflictul din clasă, tânăra trecea și printr-un conflict interior. Nu știa cum să-și explice incongruența de gen pe care o simțea tot mai acut odată cu transformările biologice din corpul său.

«Treceam printr-o disforie de gen, despre care îmi era frică să spun cuiva. Nu aveam de unde ști că există așa ceva. Îmi era foarte frică. Cum puteam vorbi cu cineva despre o problemă atât de gravă, dacă maturii nu voiau să audă și nu puteau să mă ajute nici cu probleme mult mai mici și mai banale?

Așacă nimeni nu știa că sunt queer, dar felul în care arătam striga despre asta. Despre asta se făceau glume, comentarii umilitoare. Când hainele au început a arăta așa cum mă simțeam, nimeni nu se mai uita la mine ca la un copil. Pentru ei eram un proscris, fără identitate, cu naiba știe ce între picioare, o femeie masculină.

Mă terorizau cu întrebări despre identitatea mea de gen și era atât de greu să răspund de fiecare dată că sunt fată, când înțelegeam că nu e chiar așa. A fost foarte greu».

Dăcă inițial profesorii ignorau bullying-ul împotriva lui Sam, în clasele liceale au început să-l încurajeze deschis.

«În clasa a 9-a am început să înțeleg că sunt queer. Nu știam acest cuvânt și nici nu înțelegeam clar ce mi se întâmplă. M-am tuns scurt și am început să port forma școlară pentru băieți. Un costum bărbătesc clasic din trei piese. Forma era obligatorie în școala mea. Mulți mă confundau cu un băiat. Iar profesorii își exprimau public dezgustul pentru felul în care arătam.

Odată făceam un test psihologic la lecția de germană. Testul identifica profesia care ni se potrivește cel mai bine. Rezultatul meu a fost - „inginer”. La care profesoara de germană a spus în fața întregii clase că până și profesia care mă reprezintă este una masculină. Că nu a mai rămas nimic feminin în mine, decât - menstruația. Am încercat să ignor asta.

Dar, în scurt timp după asta, la lecția de limbă română, profesoara m-a întrerupt în timp ce răspundeam în fața clasei ca să mă întrebe public: „De ce arăți așa? Ce ai între picioare?”

La fel, multă lume din administrație școlii mă lua periodic la întrebări într-un mod foarte înjositor: de ce arăt așa, dacă sunt băiat sau fată, ce nu e în regulă cu mine?

Până și femeia de serviciu m-a lovit cu teul pentru că am intrat în veceul pentru fete».

Tânara a simțit că nu se mai putea descurca singură cu presiunea după ce i-au apărut atacurile de panică. În plus, ca să-și scoată din tensiunea psihologică, își provoca durere fizică, lezându-și brațele și alte părți ale corpului pe care le putea ascunde sub haine. Așa că, a apelat la psihologul școlar după ajutor.

«Avem multe leziuni pe brațe, pe care le ascundeam destul de neîndemânatic. Toată lumea le vedea, de fapt, și se vorbea despre asta, dar profesorii se făceau că nu le observă.  Niciodată nu am fost întrebată despre asta, nimeni nu a încercat să mă ajute.

I-am spus psihologului cât de rău mă simt, despre atacurile de panică, i-am arătat leziunile, i-am spus că mă hărțuiesc colegii și profesorii și că nu este nimeni care mă poate sprijini la școală sau acasă. La care mi-a răspuns că e o etapă firească prin care trece toată lumea. Că sunt un copil normal și nu am nicio problemă. Voi depăși această etapă de adolescență și totul va fi bine.

Peste ceva timp am avut o criză nervoasă cu halucinații. M-au adus din nou la psihologul școlar, care nici de data asta nu a văzut o problemă și mi-a recomandat să beau ceai de mușețel».

Acasă nu îi era mai ușor. Nimeni nu se interesa de starea sufletească a copilului, care se transformase într-un adolescent fără o identitate clară, fără speranța că problemele ei vor fi luate în serios și cu îndoieli mari despre importanța propriei existențe.

«Nici nu pot afirma că nu am fost înțeleasă, că a existat vreun om care să-mi împărtășească suferința. Pur și simplu, nu mă credeau. Nu credeau că mă simt diferit, nu credeau că mă simt foarte rău. Și asta a durat mulți ani în șir. Nici măcar nu îmi reproșau faptul că sunt queer, pur și simplu, mă ignorau. Atunci când încercam să le explic dilema și tensiunea psihologică, îmi spuneau că nu e adevărat, că e o iluzie care va trece. Ignoranța tuturor lucrurilor care îmi provocau durere sufletească mă distrugea. Nu am avut leziuni corporale din cauza că sunt queer, dar am avut răni sufletești pe care nu reușesc să le vindec nici azi.

Dacă erau observate acasă leziunile de pe corp, mama făcea scene isterice, mă certa tare, dar în final nu se întâmpla nimic, oricum nu primeam ajutor și mă simțeam mai rău de la asta.

Simțeam că mă hărțuiește toată lumea. Aveam impresia că lumea nu crede în existența mea.  Pur și simplu, nu existam pentru nimeni, eram ca o fantomă. Asta mă ucidea. Voiam să exist, voiam să mă exprim, să fac ceva, dar oricât de tare încercam să strig după ajutor, rămâneam neobservată. Devenise foarte greu să mai trăiesc cu acest sentiment.

În această perioadă am trecut prin depersonalizare. Nu mă mai percepeam ca om, în general. Nu mai înțelegeam dacă sunt adevărată, dacă trăiesc, dacă sunt parte din societatea asta, ori dacă există vreo interacțiune între mine și restul lumii».

Strigătele după ajutor, ignorate ani în șir, au secat adolescenta de energie și motivație. Nu mai avea putere să lupte pentru propria existență.

«Nu mai aveam puteri nici să cer ajutor, cu atât mai mult să lupt cumva cu situația în care mă pomenisem. Eram distrusă moral. Adesea nu mă puteam impune să mă ridic din pat sau să mă pieptăn. Mă simțeam groaznic. Îmi era frică să stau acasă, îmi era frică să mă aflu la școală. Unica amintire pozitivă din adolescența mea este drumul de la școală spre casă, atunci când eram singură și nu se întâmpla nimic. Am încetat să mai cer ajutor, pentru că oricum nu mă auzea nimeni și cheltuiam foarte multă energie ori de câte ori îi spuneam unui om străin că mă simt rău».

Peste un an după recomandarea psihologului școlar de a bea ceai cu mușețel, adolescenta a avut prima tentativă de suicid și a fost internată în spitalul de psihiatrie. Apoi au urmat alte două tentative de suicid.

«Obosisem foarte tare de starea în care eram. Nu mai puteam suporta bullying-ul din toate părțile. Nu exista niciun loc în care să mă pot refugia, nicăieri nu mă puteam simți în siguranță. Deja îmi întorsese spatele fiecare om pe care îl rugasem să mă ajute.

Mai mult, din motiv că am crescut în acel mediu toxic, nu am învățat să deosebesc oamenii adecvați de abuzatori. Nu am avut niciodată alături un om care să-mi ofere sprijin. Îmi aduc aminte că după ce mi-am revenit de la prima tentativă de suicid, fata pe care o consideram cea mai bună prietenă m-a vizitat la spitalul psihiatric, m-a întrebat din ce motiv am făcut-o, iar atunci când i-am explicat mi-a spus că mai bine aș fi murit. Ea era cel mai apropiat om pe care-l aveam atunci».

Evenimentele din viața tinerei, ignorate de maturii responsabili din familie și de la școală au dus la îmbolnăvirea adolescentei.

«M-am pomenit cu o diagnoză psihiatrică care mă va însoți pentru tot restul vieții. Psihoterapeutul la care merg acum mi-a spus că puteam evita îmbolnăvirea, dacă se intervenea timpuriu. Dacă măcar vreun om matur mă auzea și mă direcționa către un psihoterapeut cu 15 ani în urmă, puteam evita consecințele. Deja de 5 ani primesc medicamente antidepresive și de un an și jumătate merg la psihoterapeut. Totuși, există traume ireversibile. Nu voi avea voie niciodată să conduc o mașină. Totul este încă destul de rău.

Ajutorul medicilor a început a mă scoate din infernul în care eram. Abia de trei ani am început să văd puțină lumină în viață, am învățat să aleg oamenii cu care comunic. În viața mea au apărut în premieră oameni care mă sprijină, mă acceptă, mă respectă. Am prieteni buni. Asta mă bucură. Dar a fost o cale foarte complicată până aici.

Atunci când trăiești atâția ani cu ideea că ești un nimeni, este foarte complicat să te afirmi. Eram sociofobă. De fapt, frica de a lucra în colective s-a păstrat până în prezent. Mi-e frică că bullying-ul se poate repeta. Chiar dacă am lucrat mult cu această frică și sunt înconjurată de oameni care îmi oferă sprijin, fobia mă urmărește pretutindeni. Nu știu dacă voi reuși să o înving vreodată. Nu știu cum să mai lupt cu asta».

Am întrebat-o pe Sam ce poate fi schimbat în școlile din Moldova pentru ca adolescenții să nu mai treacă vreodată prin acest calvar.

«Cred că ar trebui să li se interzică unor oameni să lucreze în școli, oamenilor de tipul celora care lucrau în școala mea. Psihologul școlar era absolut incompetent. Ea nu a știut cum să-și facă munca și a contribuit la deteriorarea sănătății mele mintale. Cred că psihologii școlari ar trebui selectați mai riguros. Știu bine că e o problemă a mai multor școli din țara noastră. Nu pot înțelege cum poți ignora un copil care vine cu mâinile tăiate și îți spune deschis că vrea să moară. Ce poate face un copil de 15 ani fără ajutorul maturilor?

Mai cred că profesorii ar trebui instruiți, ar trebui să învețe cel puțin să dea alarmă atunci când află despre cazuri de bullying. Nu sunt un caz unic. Se întâmplă des în școlile noastre. Mi-e trist să știu câți profesori, pur și simplu, scuipă pe această problemă. Li se pare că misiunea lor de bază este să predea tabla înmulțirii. Uită că, în primul rând, sunt oameni. Dacă vezi o problemă, ia telefonul în mână, sună părinții, anunță despre nedreptatea care se întâmplă sub nasul tău. Fă ceva!

Să fiu sinceră, atunci cred că cel mai mult voiam să mă audă cineva. Aveam nevoie de confirmarea cuiva că exist și problemele mele sunt adevărate. Asta era foarte important în acel moment».

Povestea de viață a lui Sam mi-a amintit de strigătele mute pe care le-au avut mulți dintre noi în visele urâte. Când vrei să strigi după ajutor, dar nu poți scoate niciun sunet. Totuși la 20 de ani, tânăra este convinsă că există ieșire și din cel mai groaznic coșmar.

«Tinerilor care trec acum prin bullying le pot spune că nu sunt singuri. La GENDERDOC-M este un psiholog minunat. Le recomand cu toată inima să meargă la Oxana Gumennaia. Chiar dacă au convingerea că nu mai este ieșire din infernul în care s-au pomenit, ieșirea există întotdeauna. Pur și simplu trebuie să găsească puteri să mai facă un pas. Este important să înceapă cât mai curând lupta pentru sine. Cu cât mai mult răbdăm nedreptatea, cu atât mai greu ne este să ieșim din această mocirlă. Însă, mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi va găsi sprijin. Trebuie doar să rezistăm până atunci. Să întindem mâna după ajutor».

Doina IPATII

Foto: espanarusa.com

 

Previous Următorul