18.11.2021
Moldova, Drepturile omului

Safe space: Doy, despre fotografie, sănătate și spațiile urbane

Ce toamnă frumoasă e”, spune Doy privind la frunzele astea aurii ce cad pașnic pe străzile Chișinăului. Am cunoscut-o pe Doy cu câțiva ani în urmă drept fotografă în cadrul evenimentelor organizate de Centrul de Informații GENDERDOC-M. I-am zis să vorbim într-o zi un pic despre Chișinău și cât de sigur îi pare, dar am reușit să avem o discuție de suflet despre mai multe provocări ce le întâmpină zilnic.

ACCEPTAREA CĂ SUNTEM DOY

Numele meu e Doina, dar prefer să mă cheme Doy. Toată lumea mă întreabă cum mă identific, nu știu de ce. Încă nu am ales un cuvânt sau o frază care să mă descrie, dar, în ultimul timp, mă regăsesc drept persoană non-binară, dar poți să te adresezi mie ca «ea».”, își începe povestea Doy. Fotografia pentru dânsa este ceva ieșit din comun: „Am oportunitatea să fur câteva secunde din viața oamenilor și să le transform în amintiri”. Doy face fotografie pentru comunitatea LGBTQIA+ de ceva timp, a și menționat că nu s-ar simți comod, ba chiar liber, dacă la un eveniment din comunitate o persoană din afara ei i-ar face poze. „Îmi place și fotografia de portret – vreau  să captez emoția, latura cea mai sensibilă a oamenilor, pentru că nu toți au curajul să scoată la iveală ce simt într-adevăr.

Doy suferă de sindromul ovarelor polichistice (SOP), descoperit în adolescență. Unul dintre simptomele acestuia este excesul de păr facial. „Am zis că prefer să mi se zică Doy, pentru că, având barbă, când merg pe stradă și cineva îmi zice Doina, ceilalți mă rămân nedumeriți, de parcă privirile lor ar spune că numele meu nu are nici o legătură cu fața”, povestește Doy. Că tot vorbeam de poze, Doy mi-a spus că sunt doar trei persoane care au fotografiat-o până acum din momentul în care a început experiența de a fi ea însăși – cu ele, Doy se simte mai liberă, știind că nu au intenții urâte: „Dacă  cineva vrea să facă o poză cu mine, îi încurajez să-și ceară voie

Acum, Doy este în perioada creării unui film documentar – o poveste personală, pe care a descris-o drept idee în cadrul celei de-a treia ediții de atelier de filmmaking, organizat de Festivalul Internațional de Film Queer Voices. Va fi un film despre ea și SOP – simptome, provocări, acceptare. „La început, voiam să vorbesc din numele tuturor femeilor ce suferă de SOP, dar fiecare femeie trăiește emoțiile și stresul acestuia în mod diferit, așa că am vorbit din numele meu”, zice Doy. „Vreau ca oamenii să vadă experiența mea și să nu mă judece din simplul motiv că am păr pe față. Mă confrunt în fiecare zi cu realitatea – ce folos că m-am acceptat așa cu sunt, îmi place la nebunie cum arăt, dar când ies afară, oamenii nu mă înțeleg”, adaugă Doy, vorbind și despre starea de frică ce o consumă enorm. „Am decis să merg pe drumul ăsta și sunt gata și de lovituri – de ce ar trebui să ascund simptomele SOP, dacă ele fac parte din mine, din personalitatea mea”. Filmul va fi gata mai târziu în 2021.

Doy observă și la alte femei aceleași simptome, mai ales la unele femei de la țară, doar că-și imaginează că, față de femeile de la oraș care sunt supuse presiunii constante de a arăta într-un mod sau altul, în mediul rural, ele se simt bine în pielea lor și ignoră comentariile nelalocul lor. „Orașul parcă ar avea anumite reguli cum să arăți, ca să te simți în siguranță. Acum, că e pandemie, am noroc că port mască. Înainte, însă, în fiecare dimineață dădeam jos barba ca să corespund standardelor societății”, adaugă Doy. Era o traumă psihologică să se trezeacă în fiecare dimineață, să treacă prin aceeași procedură. „Oriunde mă duceam, aveam lama de ras după mine. De călătoream cu un grup de persoane, mă trezeam pe la șase dimineața, înaintea tuturor, să ocup baia, ca să mă pot pregăti în liniște pentru o nouă zi, ca oamenii să nu-și dea seama de probleme mele”, spune Doy. Pandemia cumva i-a oferit spațiul pentru acceptare, de altfel, ar fi făcut aceeași procedură la infinit.

CHIȘINĂU, UN ORAȘ (NE)SIGUR

Chișinăul, pentru mine, nu este un oraș sigur. Capitala, mai ales noaptea, devine un spațiu periculos pentru mine”, povestește Doy. A locuit și în orașe europene – din România, Italia, Germania, - unde se simțea mai bine decât aici: „Am vrut să mă întorc acasă, ca să am un contact cu părinții – deja de 16 ani, îi vizitez la mormântul lor, discut cu ei, mă plâng lor, simt că sunt îmbrățișată”. Doy nu a avut parte de siituații cu agresiune, dar, la drept vorbind, le și evită la maxim. „Uneori, partea masculină mă oprește în stradă cu «O, bratan! Dă-mi o țigară» - deodată mi se adresează ca unui bărbat, dar reacționează în mod negativ că sunt femeie și mă retrag imediat din conversație, că nu pot să prezic cum se va comporta mai departe și nu vreau conflict verbal”, povestește Doy. „Mi-aduc aminte, prin 2014, după ce am revenit în Moldova după mulți ani locuiți peste hotare, atunci îmi părea Chișinăul extrem de periculos – eram agresată verbal pe stradă, bărbații de departe mă strigau, mă înjurau, când mergeam la magazin, lumea se șușotea pe la spate și îmi arunca priviri ciudate. Am panicat, mă întrebam dacă nu arătat prezentabilă. Și acum, oamenii mă privesc ciudat.”

Dar are și locuri preferate în Chișinău. Se simte mai sigură în sectorul Botanica, unde oamenii o cunosc deja – ei bine, nu pe deplin, că acum Doy poartă mască, dar când iese afară, chiar și noaptea, nu s-a ciocnit cu cazuri de hărțuire sau presiune. „Probabil, oamenii mă lasă în pace pentru că și arăt mai masculină, imagine care, cred eu, mă protejează”, adaugă ea. Adoră parcurile Grădinii Botanice și Văii Trandafirilor – locurile verzi, frumoase, în care se plimbă cu mare drag: „Clădirile mă închid, parcă nu am spațiu să respir. Spațiile mai verzi îți dau energia pozitivă, îți schimbă stările sufletești, te scapă de stresul urban, al ambuteiajelor, al oamenilor”. Un cartier mai nesigur pentru Doy este sectorul Ciocana – poate pentru reputația lui de cartier cu șotii, lucru ce se mai schimbă în ultimii ani, dar oricum rudele-i povestesc cazuri ce o întristează și Ciocana rămâne a fi o zonă sub semnul întrebării, un pic mai periculoasă: „Nu o evit la maxim, dar dacă simt că un loc din Capitală are un potențial pericol, pur și simplu nu-l vizitez.”  Doy mai adaugă că și în spațiile ei preferate, spațiile verzi, se pot întâmpla multe lucruri din cauza diferitelor mentalități, prejudecăți.

Nu-mi plac gările auto. Acolo sunt șoferi care tot mi se adresează «Băiatu’, Bălți? Ah, dar ești fată!» Nu-mi plac locurile astea, pentru că eu am venit la gară, știu unde plec, cunosc șoferul cu care merg. Nu-mi plac oamenii care insistă cu întrebările”, povestește Doy. Așa e și cu prietenii și amicii ei: „O persoană ce o cunosc și are întrebări la mine, e altfel decât o persoană nouă, curioasă, cu care nici nu știu cum să mă comport, cum să vorbesc cu ea. Ca să înțeleg dacă am încredere într-o persoană, depinde de ea, de comportamentul ei, de energia ce mi-o transmite”. Când a fost copilă, Doy i-au fost descoperite deficiențele de auz – experiența asta îi permite corpului ei să fie mai sensibil și să prindă vibrații, energia de la alți oameni. Și de la mașini, când trece strada, ca să se simtă mai sigură.

Necătând la faptul că oamenii din comunitatea LGBTQIA+ găsesc spații în care se simt confortabil, riscuri de abuz verbal există mereu. „Îmi doresc enorm ca Chișinăul să devin un loc mai sigur pentru mine, pentru prietenii mei din comunitate, pentru toți și toate”, punctează Doy.

 

Ilona SERGHEEVNA

#civilsocietycooperation: Acest material este pregătit ca parte a proiectului „Writing for Diversity” cu suportul Programului Parteneriatului Estic al German Federal Foreign Office.

 

Previous Următorul