18.06.2022
Moldova, Pride

Marin Pavlescu: „Vorbind public despre ce ni se întâmplă, demonstrăm că nimeni nu își poate șterge picioarele de noi”.

„E doar o glumă”, „am și eu dreptul la opinie”, „fii și tu tolerant cu punctul meu de vedere”, „de fapt eu încercam să te ajut să fii om normal”:  sunt câteva dintre frazele cu care unele persoane își justifică discursurile de ură și homofobia. De cealaltă parte sunt oameni cu povești zguduitoare despre cât de adânc și irecuperabil pot răni cuvintele.

Șase persoane din comunitatea LGBT, care au trecut prin experiența dramatică a bullying-ului și-au spus poveștile în cadrul unui eveniment public organizat de activistul Leo Zbancă, în cadrul celei de-a XXI-a ediții a Festivalului comunității LGBT+ din Moldova „Moldova Pride”.

Nicolas, de exemplu a fost umilit în fața clasei doar pentru că încerca să ajute un coleg de clasă să ducă o bancă la alt etaj:

„Acesta a fost un motiv suficient pentru profesoară să-mi demonstreze public că nu era treaba mea. Mi-a spus: «Stai la loc, este o chestie pentru băieți!», i-am spus că sunt băiat, la care a încercat să-mi demonstreze cu orice preț că nu sunt cine mă cred, apoi a adus registrul clasei să-mi arate că scria alt sex în dreptul numelui meu. A fost traumatizant, deoarece discuția a fost în fața colegilor de clasă. Toate m-au făcut să mă simt inconfortabil la școală, asta mi-a afectat rezultatele școlare, nu mă mai simțeam sigur în acest mediu”, a explicat tânărul.

Totuși o persoană din administrația școlară i-a sugerat să încerce să-și apere drepturile:

„M-am adresat la Centrul de Informații Genderdoc-M și mi-au oferit asistență pentru a adresa o scrisoare Consiliului antidiscriminare. În final, profesoara și-a cerut scuze. Nu am rezolvat problema pe deplin, dar e important că am făcut acest pas, am înțeles că m-am apărat, am demonstrat că nu este corect să fiu umilit, doar din cauza că sunt diferit. Fiecare dintre noi trebuie să lupte pentru dreptatea sa, trebuie să credem în forțele proprii”, a adăugat Nicolas.

Elena, venită din Odesa a povestit cum lipsa cuvintelor la momentul potrivit i-a lăsat cicatrici adânci în suflet:

„La 16 ani, părinții au decis să mă interneze într-un spital de psihiatrie, fără să-mi explice ce problemă aveam și de ce aș avea nevoie de asta. M-au rugat să semnez un acord, spunându-mi că voi sta acolo doar o săptămână și că e pentru binele meu. În câteva zile am înțeles că mama intenționa să-mi trateze orientare sexuală”.

Elena își amintește cu groază cele 60 de zile petrecute într-un spital de psihiatrie în care era tratată de o boală inexistentă cu medicamente antipsihotice.

„A fost foarte dureros. La acel moment eram gata să îndur multe și să fac așa cum vor părinții pentru a le câștiga dragostea și atenția, însă nu am putut înțelege niciodată cum un medic cu diplomă de psihiatru, angajat al unui spital, i-a spus mamei că poate să-mi schimbe orientarea sexuală”.

Marin a povestit despre cum discursurile de ură dau naștere violenței nemotivate. Unii își exprimă ura față de persoanele homosexuale, argumentând că au și ei dreptul la opinie, iar alții interpretează aceste cuvinte drept legalizare a actelor de violență. Astfel se întâmplă ca oameni absolut necunoscuți să te ia la bătaie în plină stradă, pe motiv că arăți prea gay:

„A început să mă bată peste corp și față, dădea ca într-o minge de fotbal. Plin de sânge m-am pornit spre stație. Deși eram în stare de șoc, m-am gândit la oamenii din jur care nu au intervenit, nici măcar un cuvânt nu au spus. Pur și simplu se uitau, de parcă s-a întâmplat ceva firesc. Indiferența oamenilor a fost mult mai dureroasă decât loviturile acelea violente. Nu mai am încredere în oameni. Vreau să vă îndemn să fiți atenți la cuvintele voastre”, a spus Marin.

Doy a povestit despre umilința prin care a trecut din cauza că se născuse hipoacuzică. Problema a fost depistată târziu, motiv din care învățase să pronunțe și să scrie cuvintele așa cum le auzea- greșit. Iar maturii din sistemul de învățământ au preferat să o eticheteze ca leneșă, incapabilă și să o izoleze, în loc să încerce s-o asculte și să-i înțeleagă problema. În timp, Doy a devenit fotografă și a învățat să-și exprime ideile artistic și poate mai sonor decât cei care știau doar să vorbească:

„Din toată experiența asta am învățat că oricum ai vorbi- vorbești greșit, sau poate nu vorbești deloc, oricum ai dreptul la exprimare. Omul dacă vrea să te înțeleagă, te înțelege chiar dacă taci din gură”.

Printre vorbitori a fost și Marin Pavlescu, băiatul care a reușit să dovedească faptul că în armată există o atitudinea umilitoare față de persoanele homosexuale. Luptând împotriva discriminării, a demonstrat că și într-un sistem închis și rigid trebuie să existe respect pentru demnitatea umană. Mai mult, a dat o șansă altor băieți homosexuali la o atitudine cel puțin mai atentă din partea superiorilor:

„Am avut trei tentative de suicid. A fost extrem de greu să suport umilința după ce sute de oameni au ascultat discuția telefonică cu iubitul meu. Discuție care a fost înregistrată fără acordul meu. E greu să uit cuvintele cu care mă înjurau sau starea în care m-am pomenit în baie, când un ofițer întreaba insistent dacă sunt gay și dacă îmi place să fac lucruri murdare luându-mi mâna și obligându-mă să ating zonele intime ale altui militar”.

Marin Pavlescu afirmă că lupta cu sistemul, pe care a dus-o în toată această perioadă, l-a ajutat să se simte un pic mai bine.

„Știam că este foarte greu să lupți, să mergi înainte. Acum sunt mulțumit că am găsit curajul. Sun bucuros că am găsit sprijin la Centrul de Informații Genderdoc-M. Aici am beneficiat de consiliere psihologică, servicii juridice. Am deja câteva victorii împotriva brigăzii- a fost constatat faptul că am fost discriminat. Vreau să spun că este greu să lupți, dar sugerez să mergeți înainte. Vorbind public despre ce ni se întâmplă, demonstrăm că nimeni nu își poate șterge picioarele de noi”.

Constanța, o altă vorbitoare, a confirmat faptul că uneori este extrem de greu să lupți împotriva discriminării. Uneori nu au să te lase nici măcar să scrii o plângere, dar asta nu înseamnă că trebuie să renunți:

Constanța a povestit despre o situație în care o femeie a început să o împingă și să o acuze în plină stradă că ar fi lesbiană, pentru că observase steagul curcubeu lipit de husa telefonului său. Atunci când a mers să scrie plângere la inspectoratul de poliție, polițistul i-a răspuns scurt: «La revedere, ușa e acolo!». Constanța nu a renunțat, a mers la superiorul polițistului, care i-a acceptat plângerea. În final, cazul a fost examinat de către Consiliul antidiscriminare, iar polițistul care a refuzat să-i primească cererea a fost penalizat.

„Să mergeți să depuneți plângere. Poate persoana va înțelege ce s-a întâmplat, poate nu, dar o să aibă un impact”, a spus Constanța.

 

Doina IPATII

Foto Rodion Gavriloi

Previous Următorul