16.12.2019
Moldova, Interviu

„Riscăm să devenim sclavii unor plăceri de scurtă durată”

„La expoziție am întâlnit oameni fenomenali”, îmi povestește Natalia, sorbind din cafea și aprinzându-și încă o țigară. „Au venit mulți oameni dragi și oameni pe care îi cunoșteam mai puțin, dar care, interacționând, au creat o atmosferă absolut magică. Am ieșit de aici foarte inspirată. De regulă, evenimentele astea cu multă lume și discuții mă consumă, dar nu și de data asta. Au fost discuții foarte interesante, care ne-au ținut împreună, în această curte, peste 8 ore, deși era destul de frig afară”.

Artista Natalia Gârbu povestește despre ultima sa expoziție la care a lucrat în colaborare cu Centrul de Informații GENDERDOC-M.  Este vorba despre o serie de fotografii documentare, realizate în baza unor scrisori. În textul acestora, persoane din comunitatea LGBT din Moldova, plecate în diferite țări ale lumii, vorbesc despre lucruri și momente de acasă de care le este cel mai dor. 

Ne-am întâlnit după expoziția autoarei, în curtea unui hotel din centrul Chișinăului. Cu doar câteva zile înainte de întâlnire, pereții hotelului erau decorați cu fotografiile documentare ale Nataliei. Planificasem interviul pentru perioada expoziției, dar nu am reușit. Pe Natalia este aproape imposibil să o prinzi în Chișinău. Crează în studioul ei din orașul Strășeni, aproape de pădure, iar inaugurarea expozițiilor personale este printre puținele motive care o fac să se rupă din munca creativă și să socializeze pe viu cu prietenii și oaspeții care vin să-i admire arta. 

Natalia, despre ce a fost această expoziție pentru tine?

Conceptul a fost foarte interesant pentru mine. Deci mi s-au dat mai multe scrisori, pe care să le citesc, să pătrund în esența lor și să aleg câteva fraze-cheie pe care să le transform în limbaj fotografic. A fost o provocare extraordinar de minunată. Pentru că eu, cumva, încercam să înțeleg sentimentele acestor oameni și să le redau cât mai exact și, totodată, artistic.

Am două scrisori preferate. Cea a cărei autoare scria că nu îi este dor de nimic și a doua despre dorul de mamă. Ambele m-au pus serios pe gânduri. Adică, cum ai putea reda metaforic, prin fotografie- mama, astfel încât fiecare dintre noi să rezoneze cu această fotografie. Pentru că, dacă pui pur și simplu un portret de femeie, el nu va semăna neapărat cu mama aceea de care ne este dor tuturor. Așa că am ales să fotografiez umbra unei femei-mame. Pentru că umbra poate fi a oricărei mame, indiferent dacă mai este în viață sau nu. Fiecare om are în memorie umbra mamei sale.

Mesajul autoarei care scria că nu îi este dor de nimic, l-am văzut în forma unei case părăsite și o bucată de tapet care se fărâmița.

Când ne gândim la lucrurile de acasă, de care ne este dor, multe dintre ideile noastre seamănă între ele. Ne atașăm de lucruri mai mult sau mai puțin similare.  Au fost și doruri pe care nu le-ai intuit până acum? Scrisori care te-au uimit?

Cerul înstelat deasupra codrilor.  Nu știam că poți duce dorul unui cer înstelat. Nu te poți gândi în sensul ăsta la lucrurile simple, până în momentul în care nu mai ai acces la ele. Iar în orașele mari nu poți vedea niciodată cerul înstelat. E păcat, pentru că este atât de frumos. Și dorul ăsta din scrisoare m-a dus cu gândul la multe alte lucruri care îmi plac și îmi par veșnice, dar uite că este lume, care nu mai are acces la ele: aerul proaspăt de iarnă sau scârțâitul zăpezii. Aerul de după ploaie, de exemplu, e diferit peste tot. Acasă are miros puternic de pământ. Aceste mesaje ale oamenilor plecați sunt benefice pentru cei care au rămas acasă. Începi a prețui mai mult ceea ce ai.

Aseara am citit ceva despre Gulag, și după, când m-am băgat în patul călduț, cu cearceafuri proaspete, am atins perna de câteva ori ca să-i simt textura, și am simțit o satisfacție enormă de la acest confort elementar.

Acest tip de mesaje ne ajută să ne ancorăm în realitatea cu lucruri simple, disponibile. Să profităm la maxim de ele, să ieșim din jocul ăsta consumerist, în care muncim fără pauză pentru a cumpăra lucruri de care nu avem nevoie. Dacă am renunța la lucrurile scumpe, fără de care putem trăi bine-merci, am lucra mai puțin și ne-am putea face timp liber pentru a așterne o pătură în parc și a privi norii alături de copiii noștri. Altfel riscăm să devenim sclavii unor plăceri de scurtă durată.

Ție de ce ți-ar fi fost dor departe de casă?

O, eu știu exact de ce mi se face dor. Am fost plecată la studii și îmi aduc bine aminte despre produsele pe care le ceream de la părinți: zefir în ciocolată, covrigi cu mac și brânză de oi. Mă incomodam inițial de aceste dorințe stranii, până o prietenă din Italia mi-a spus că mama îi trimitea spaghete și sos. Și eu îi spuneam că parcă este și una și alta în Barcelona, la care ea îmi răspundea că nu sunt la fel ca la ea acasă. Și am înțeles că este OK să vrei și să ai brânză de oi în Barcelona.

Chiar dacă sunt multe lucruri frumoase de care le este dor, oamenii aleg să plece din țară. Tu ai vrut vreodată să pleci din Moldova?

Mie îmi place acasă, nu aș vrea să locuiesc în altă parte. Este totuși un motiv din care aș pleca și eu de aici:  lipsa de empatie. Asta mă deranjează cel mai mult. Eu nu sunt rebela care să se certe, să lupte pentru a schimba lucrurile, dar uneori îmi ajunge furia la os. Recent, la vreo 5 metri de zebră treceau două bătrânele, care se mișcau foarte încet. Am văzut că le este greu, așa că am oprit mașina și le-am lăsat să treacă în liniște. Pe partea opusă a drumului șoferul unui Land Cruiser cu numere italiene, a avut tupeul să meargă cu viteză, să lase demonstrativ o urmă mare de frânare și să claxoneze încontinuu până le-a dezorientat de tot. Nu am rezistat, am ieșit din mașină și l-am întrebat dacă are obraz. Șoferul a scos capul peste geam și a încercat să mă scuipe. A fost un moment în care m-am simțit neputincioasă. Am urcat în mașină într-o stare oribilă.

Lipsa de empatie mă omoară. Ca să simți Moldova pe dinăuntru, trebuie să mergi în oficiile poștale, atunci când bătrânii primesc pensia. Simți și mirosurile, și starea, și atitudinea față de bătrânii noștri. Și înțelegi că nimănui nu-i pasă de starea lucrurilor în țara noastră.

În fotografiile de la expoziție am văzut partea frumoasă a Moldovei. Au fost situații regizate sau momente prinse reușit?

Atunci când am început a lucra la această expoziție am înțeles că nu pot face fotografii în Chișinău, pentru că ele nu vor rezona cu textul. Când e vorba de fructe proaspete, de exemplu, ele nu se lipesc cu Chișinăul deloc. De asta, unele fotografii le-am făcut departe de oraș. Urcam în mașină și umblam prin sate. Am fost în Călărași, Băcioi, câteva sate din raionul Telenești... Eu am obiceiul de a merge pe drumuri și atunci când ești deschis, ești gata la orice, se întâmplă momente magice.

Odată mergeam prin sat și căutam ceva, fără să știu ce caut exact. La un moment dat mă cheamă cineva de după gard și îmi propune o cafea. Am fost oarecum surprinsă că oameni necunoscuți pot să te invite atât de ușor la ei în ogradă, dar am intrat. M-au hrănit, m-au servit cu o cafea și acolo, pe prispă, am fotografiat niște fructe. Frumos, nu? Cum spuneam, se întâmplă momente magice.

Ce provocări ai avut în timp ce lucrai la această expoziție?

Îmi era frică de clișee, în cazurile în care oamenii vorbeau despre lucruri și locuri foarte populare. De exemplu, atunci când mergeam să fotografiez Rotonda din parcul Valea Morilor, mă gândeam cum să evit ceva care ar putea să semene cu ilustratele acelea foarte kitschoase pe care le poți cumpăra la fiecare colț. Trebuia să fac o fotografie la Rotondă, chiar dacă înțelegeam că textul este despre altceva. Textul era despre dorul pentru o prietenă dragă sufletului, cu care autoarea a petrecut timpul. Și atunci mi-am inclus niște muzică care m-a înrădăcinat și am hotărât să aștept până când soarele apune, pentru ca să fac poza în lumină caldă. Pentru că, în fond, despre căldură era vorba.

Dacă vorbim despre partea tehnică, cum reușești să prinzi stări în fotografia documentară. Ești nevoită să porți genți cu obiective, filtre de lumină, reflectoare?

Nu, categoric. Îmi place să car după mine cât mai puține lucruri. Pentru mine nu contează nici măcar modelul aparatului de fotografiat sau lentila pe care o folosesc. Am avut norocul de un profesor bun care mi-a spus că, în fond, poți fotografia cu un telefon mobil de calitatea proastă, însă dacă prinzi un moment, atunci îl prinzi. Arta nu este despre modelul aparatului de fotografiat. La etapa asta, pentru mine, arta fotografică este un soi de măiestrie, abilitate de a lucra curățel, atent și mai este despre cât suflet pui în asta- contextul, mesajul.

Cât de mare este publicul acestui tip de artă? Cât de mult interes este la moment, în Moldova, pentru expozițiile de artă?

Cred că consumul de artă expus, uite așa, fizic, deja nu mai este atât de impresionant. Pentru că avem rețelele de socializare unde te expui în fiecare zi și noi pierdem capacitatea de a ne opri și a savura ceva care ne aduce plăcere. Și pentru mine este complicat să merg la alte expoziții, la Muzeul de Arte, de exemplu, care îmi este tare drag. Este foarte complicat să te detașezi de acest ritm absolut nebun și să îți oferi o oră. Așa că eu înțeleg oamenii care nu vin la expoziție.

Știu că activitatea ta artistică nu se limitează la fotografia documentară. Cel puțin eu te-am văzut la un eveniment, organizat la fel de GENDERDOC-M, citind ceva din propria creație. Unde te întâlnești cu publicul consumator de artă?

La moment am două orientări artistice pe care le-am acceptat foarte greu, pentru că tatăl meu spunea întotdeauna că dacă te pornești pe un drum, este important să te ții de el. Așa că eu am pornit pe două. În afară de fotografie documentară, fac colaje de vreo 6 ani. Mi-a fost greu să împac aceste două părți ale mele. Pentru că Natalia care face colaje e diferită de cea care face check-in în realitate. Pentru că una se ocupă nemijlocit de ceea ce este în interior, iar fotografia documentară ține de lumea exterioară.

Acum am pagini Instagram diferite pentru fiecare dintre activitățile artistice. Și învăț să trăiesc în armonie cu aceste două identități artistice. Instagramul este locul în care mă întâlnesc cel mai frecvent cu publicul și care îmi oferă posibilitatea să fiu autentică. Când mă rupe la scris, trec pe Facebook.

Ziceai totuși, mai devreme, că te-a inspirat această expoziție la care ai interacționat cu publicul. De ce?

M-au inspirat oamenii care au venit la expoziție. Am petrecut atât de bine timpul împreună, încât ulterior mă gândeam cât de mult ne lipsesc comunitățile. Mai ales mie îmi lipsesc. GENDERDOC-M este pe bune magic, pentru că a creat o comunitate. În Moldova acum, nici în sate nu mai există comunități adevărate. Oamenii se izolează în casele lor. Dar aici, la expoziție, m-am simțit într-o comunitate de oameni care își oferă sprijin reciproc. Și eu le-am mulțumit pentru că am simțit această interacțiune caldă, pe care nu o mai pot simți în alte grupuri mari de oameni.

Doina IPATII

Previous Următorul