18.05.2018
Moldova, Drepturile omului

„Poate mă va vedea din cer și se va bucura pentru mine”. Prima dată la Marșul Solidarității

Bărbatul din fața mea mi-a spus că iubirea trebuie să fie fără frică. El are 35 de ani. Ani în care a reușit să guste din plin, din tot ce înseamnă viață de bărbat homosexual în Moldova. Și nu, asta nu neapărat înseamnă o viață de victimă. E o viață, ca multe alte vieți - cu iubire, cu planuri, cu probleme mai mari și mai mici. Anul 2018 este pentru eroul nostru unul mai special. El va ieși pentru prima dată la Marșul Solidarității „Fără Frică”. Acesta va fi un tribut adus mamei sale, decedată în această primăvară.

Sunt Veaceslav. M-am născut la țară, într-o familie de 5 copii. Sora, trei frați și eu, al cincilea, ultimul. Cred că pe la vârsta de 14 ani mi-am dat seama că sunt gay. Dar fiind de la țară, nu mi-am dat seama ce înseamnă să fii gay. Credeam că e imaginația mea, nu înțelegeam ce-i asta. Nu avea cine să-mi explice ce se întâmplă cu mine.

Dar cum ți-ai dat seama?

Îmi plăcea un băiat din clasă de la mine. Toți vorbesc despre fete, iar mie îmi place băiatul cela.

Niciodată nu ai ieșit cu fete?

Eram în compania fetelor mai mult, dar nu mă atrăgeau. Și când atracția mea a crescut foarte mult față de acel băiat, am început să mă uit la fete. Și așa am început să mă întâlnesc cu o fată. Voiam să fiu ca toți. Băieții vorbesc despre fete și fetele, despre băieți. Voiam să fiu ca toți. Și am început să-mi demonstrez că sunt ca toți. Ceea ce simțeam mi se păreau niște prostii, niște nebunii. Nu eram deloc informat.

Cât a durat asta?

Într-o zi am găsit la fratele meu mai mare un ziar, „Fortuna”, și acolo am văzut un anunț în care scria că un bărbat dorește să se cunoască cu alt bărbat. Era ceva aproape de sufletul meu, ceva care m-a făcut să mă gândesc că eu, totuși, nu sunt bolnav.

Părinții tăi știau?

Nu.

Nici sora?

Nu.

Cum s-a aflat, totuși?

La Chișinău mi-am găsit un prieten. M-am îndrăgostit. Când mă duceam în week-end la părinți la țară, îmi era greu fără el, nu aveam cu cine vorbi. Mama a observat că mi-i greu pe suflet și m-a întrebat ce se întâmplă, dacă îmi plac băieții. I-am spus că nu-i adevărat. M-a întrebat apoi dacă nu am vreo boală. Atunci i-am spus că undeva are dreptate, dar nu până la urmă. Și am recunoscut că-mi plac bărbații. Ea mi-a spus că, poate mă schimb. Eu i-am răspuns că am încercat s-o fac, și în sat, și la Chișinău, însă fără succes, și că mă voi strădui în continuare, dar nu-i promit nimic. Atunci ea m-a rugat să nu spun nimănui din familie despre discuția noastră. m Am fost de acord. Peste un timp, ea singură s-a informat și a povestit tot fraților, spunându-le că dacă nu ei vor fi cei care mă susțin, ce să mai zicem de ceilalți.

Cum au reacționat frații, sora, tata?

Am avut o discuție cu ei. Mi-au spus că nu-i interesează ce fac, cum fac, dar să nu audă de la alți oameni că fac prostii, să nu-i dau de rușine. Apoi, un frate a plecat să lucreze în Italia și peste un timp mi-a scris o scrisoare. Când am citit-o, am plâns. Mi-a scris să fiu așa cum sunt - „nu te schimba, fii cum ești tu”. Măcar unul din ei mă susține, m-am gândit.

Tata ce a spus?

Tata știa, dar nu prea vorbea la această temă. Eu mergeam foarte rar acasă din cauza asta. El îmi spunea: „Vino acasă mai des, vino acasă mai des”.

De ce mergeai acasă rar?

Nu știam cum să vorbesc cu el pe temele respective. El, fiind bărbat, iar mie, plăcându-mi bărbații, nu știam cât de comod îi va fi lui să vorbească despre lucrurile astea. Primul lucru despre care ei se gândeau, nu era că eu iubesc pe cineva, ci la sex. Mama mă tot întreba cum fac sex, dacă sunt pasiv sau activ, ce fac, cum fac… Dar ce contează sexul? Contează iubirea.

Oamenii din sat știau despre tine? Circulau zvonuri?

În sat zvonuri se auzeau. În față nu îmi zicea nimeni nimic, dar pe la spate mă vorbeau. De câteva ori, când mama mergea la magazin, puteau să-i reproșeze, ceva de genul: „Mai ai pretenții la salamul ăsta că e vechi? Și așa feciorul tău e homosexual și tu încă mai ai pretenții?” .

Ai avut de suferit din cauza că lumea știa că ești gay?

Spre exemplu, un polițist, aflând că sunt gay, a început să mă șantajeze. Mi-a luat telefonul și mi-a spus că, dacă nu-i dau bani, o să spună la părinți în sat, o să-mi facă publicitate pe la colegiu, peste tot. Când am venit a doua zi să-i dau bani și să-mi iau telefonul, ziua și locul a fost mutate pentru o altă zi. Atunci am avut posibilitatea să mă adresez poliției. Din cauza acestui incident, mi-am pierdut și locul de muncă. Am fost rugat să scriu cerere de concediere, pe motiv că prea mult timp petrec pe la poliție și că pe ei nu-i interesează ce sunt eu „roz sau albastru”, dar să nu le fac probleme. Am mai fost un caz…Am făcut cunoștință pe internet cu un cuplu care spuneau că nu au cu cine comunica, sunt studenți, locuiesc la cămin. Eu, dacă locuiam într-o casă lângă care aveam pază, nu mi-a fost frică să-i invit. Când ne-am întâlnit și am mai stat de vorbă, am înțeles că ei nu sunt gay. Peste un timp, cei doi au început să fie agresivi. Am început să ne batem. Cât mă băteam cu unul, ca să mă apăr, celălalt a găsit un cuțit și m-a înjunghiat în câteva locuri. Atunci am tăcut. Mă temeam că, dacă strig, mă vor omorî. M-au legat și au început să fure de prin casă. Eu m-am prefăcut că am adormit de la starea de șoc. Mi-au luat computerul, banii, telefonul, o valiză haine și au plecat. Cu chiu cu vai, m-am târâit până la ușă. Am bătut cu capul de ea și ceream ajutor. Paza de lângă casă m-a auzit și a chemat poliția. Băieții au fost găsiți peste două luni. La judecată și-au recunoscut vina.

Anul ăsta e primul an când vei participa la Marșul Solidarității.

Eu lucrez de mult timp la GENDERDOC-M, am făcut și voluntariat din 2002. Mereu când se organizează Marșul, vreau să particip, dar nu puteam depăși pragul ăsta. Nu mă temeam pentru mine, nu mă ascundeam, dar îmi făceam griji pentru mama. De câteva ori, femeile care îngrijeau de ea, mama a avut diabet, o întrebau: ”Ce-i asta gay?” sau „Homosexual” sau „Goluboi”. Mama le întreba: „Cu ce scop întrebați?”, la care ele răspundeau că băieții lor au văzut ceva pe Facebook la Slavic și mai departe nu spuneau nimic. Mama le zicea că nu știe ce e asta, dar nu e un cuvânt rău.

Mama nu intra în discuții?

Nu. Dar multe femei au plecat de la ea, din cauza asta. ”Fecior-tu îi gay”. Și o lăsau. Dar ea depindea mult de insulină. M-a rugat să nu merg la marș, cel puțin, atâta timp cât este vie. Îmi pare foarte rău că am ajuns la situația asta, să aștept ca ea să decedeze, ca să ies la marș. Mi-am dorit ca ea să ajungă să se bucure pentru mine, de faptul că eu mă pot bucura de drepturile mele, că lupt pentru ele. Dar se temea că nu va avea nimeni grijă de dânsa - cine să-i facă injecții, mâncare. Eu când mergeam în sat, stam câteva ore și reveneam la Chișinău, ca să nu mă vadă mulți oameni. E o lună de când a decedat. Cândva mi-am spus că atunci când nu voi mai avea fricile astea, când cineva n-o să îngrijească de ea din cauza mea, am să pot ieși la Marș. În același timp, îmi pare foarte rău că a decedat și că n-a ajuns să vadă că sunt mai liber, să se bucure de asta.

Ce făceai, până acum, în ziua Marșului?

Eu mereu voiam să contribui la marșuri, să nu fiu într-o parte, ci parte a ceva mare. Parte a unei mișcări și a unei schimbări în societate. Și dacă nu puteam participa la marșul propriu-zis, ce puteam face, era să gestionez câte un aspect al lui. De exemplu, evacuarea cu autocarele.

Cât eram în interiorul autocarelor mă îngrijoram mai mult cred, decât persoanele din exterior. Aveam o frică mare, să ajungă la timp în autocare, să nu li se întâmple nimic. Chiar dacă din autocar, dar mă simțeam parte a unei schimbări. La ultimele marșuri din cadrul campaniei sociale „Fără Frică”, întruna îmi repetam că vreau să fiu acolo, să particip și eu, măcar acoperit cu o bandană. Dar oricum, mă temeam că mă va recunoaște cineva și mama va avea probleme. Acum mă gândesc, poate mă va vedea din cer și se va bucura pentru mine.

Cum crezi, peste ani, lucrurile se vor schimba? Unde te vezi peste câțiva ani? În Moldova?

Eu mă văd în Moldova. Am călătorit foarte mult. Prima dată când am fost peste hotare, în Suedia, am zis că rămân acolo să trăiesc, nu mai vreau în Moldova, nu vreau într-o țară în care nu sunt respectate drepturile, dar pe urmă am decis să rămân în Moldova. Moldova e o țară frumoasă, pe care o iubesc. Vreau să fac niște schimbări. Dacă eu, fiind tânăr, n-am putut să mă bucur de libertate, măcar cei care vin din urmă să trăiască mai liber. Să poată iubi fără frică.

Mulțumesc.

Text: Diana GUJA

Fotografii: Sandu Tarlev

Previous Următorul