11.12.2018
Moldova, Сomunitate

Patria e acolo unde ești liber să iubești

Andrei Revin nu a mai fost acasă, în Republica Moldova de șase ani. În aprilie, 2013 a trebuit să aleagă definitiv între o viață plină de durere și umilință și alta decentă, dar în care nu își va mai putea vedea vreodată oamenii dragi. Andrei a primt azil politic în Belgia, în baza faptului că este homosexual care a fost discriminat și chiar agresat fizic din cauza orientării sale sexuale.

 „Azilul politic este o posibilitate de a fugi dintr-o societate care te tratează cu dispreț, dar nu e o cale ușoară pe care aș recomanda-o cuiva. Este un proces foarte anevoios, dar mai rău este că nu mai poți reveni vreodată acasă,  explică Andrei.

Dincolo de frica de a merge pe străzile Chișinăului și a înfrunta privirile dezaprobatoare ale trecătorilor, Andrei a avut momente în care își dorea foarte mult să fie acasă, lângă oamenii pe care îi iubește:

„În acești ani s-au întâmplat multe evenimente la care mi-aș fi dorit să fiu prezent. Patru ani în urmă a decedat bunica mea și eu nu am putut veni la înmormântarea ei. Bunica mi-a fost foarte dragă. A fost unul dintre cei mai apropiați oameni pentru mine. Acum bunelul meu este foarte bolnav și înțeleg că aș putea să nu-l mai prind nici pe el în viață vreodată. Orice s-ar întâmpla cu apropiații tăi nu poți veni în țară, măcar să-ți iei rămas bun de la ei. Dacă aș alege să vin să-i văd, nu mi-ar mai permite să mă întorc în Belgia”.

Totuși Andrei spune că pasul pe care l-a făcut a fost unul conștient,  pentru că ceea ce se întâmpla în viața lui acasă, îi aducea multă durere, care nu era ocazională, ci permanentă. De când a venit în  Belgia, în toți acești ani nu i s-a întâmplat vreodată să fie ofensat în stradă, să fie luat în derâdere să i se spună lucruri urâte în față, ori să fie înjurat. Acasa s-a întâmplat inclusiv să fie bătut de mai multe ori.

„Cred că mai sunt documente undeva prin arhiva poliției și a Centrului de Informații GENDERDOC-M. Aceste acte au fost verificate amănunțit atunci când mi s-a oferit azil politic. După analiza documentelor, comisia a decis să-mi ofere azil politic după doar jumătate de an.  Este un termen foarte scurt pentru procedura respectivă.”

Acum își aduce aminte tot mai rar și mai greu despre incidentele care-i transformau viața în calvar. Andrei face pauze pentru a-și aduce aminte despre personajele care l-au înjosit sau l-au bătut,  dar vorbește calm, apropape indiferent, ca despre o poveste prin care a trecut, dar care nu îi mai aparține și pe care preferă să o uite.

Îmi povestește că i-a fost mai greu în anii de studenție, când era tânăr și nu știa cum să reacționeze ori să riposteze: „Mă luau peste picior și profesorii universitari. Oamenii, trecând pe lângă mine, se întorceau și mă analizau, râdeau zgomotos și spuneau chestii ofensatoare la adresa mea. Privirile erau atrase probabil de îmbrăcămintea mea, care era modernă și colorată, și de mersul meu probabil ...care s-a mai schimbat pe parcursul anilor, a devenit mai încrezut, mai masculin, atunci însă era cochet. Poate și coafura bătea la ochi. Eu mă deosebeam de majoritatea băieților de pe stradă. Am trecut prin depresii, a fost forte greu. Acum am depășit aceste emoții și pot vorbi liber despre acele experiențe. Atunci însă, îmi era greu să trăiesc sub presiunea asta socială, mai ales că nu prea aveam oameni apropiați în Chișinău, familia mea locuia în alt oraș. Nici să învăț nu a fost prea ușor în aceste condiții. E greu să te gândești la lecții ori să-ți faci planuri de viitor, atunci când ești preocupat mai tot timpul cu probleme de bază, cum ar fi securitatea personală sau respingerea de către semeni”.

Lucrurile au început a se schimba spre bine în momentul în care Andrei s-a angajat la serviciu și a început să câștige un salariu decent. Asta l-a ajutat să închirieze un apartament și să capete încredere în forțele proprii. Nu mai era atât de vulnerabil. La serviciu era mult mi ușor, deoarece pentru colegi conta mai mult profesionalismul decât orientarea lui sexuală, așa că era în relații foarte bune cu ei.

 A trecut la frecvență redusă pentru a putea lucra și pentru a-și vedea mai rar colegii de la facultatea de drept. Tot atunci, Andrei a început să participe la primele evenimente publice organizate de Centrul de Informații GENDERDOC-M.  A participat la experimente sociale, prin care se testa reacția publicului la cuplurile homosexuale, a cerut respectarea drepturilor persoanelor LGBT la a marșurile de egalitate și la proteste.

„După aceste evenimente, am apărut de câteva ori la televizor, m-au văzut colegii de clasă, rudele. Fiecare apariție publică era urmată de cîteva mesaje negative, reproșuri. Dar vroiam să schimb ceva, eram convins că pot schimba lucrurile. Alături de echipa de la GENDERDOC-M nu îmi era niciodată frică să particip la aceste evenimente, pentru că noi nu ne aventuram aiurea în orice tip de discuții sau confruntări, totul era făcut cu cap, inteligent. Fiecare ieșire publică era foarte bine planificată.”

Chiar dacă Andrei nu și-a ascuns nicidată orientarea sexuală, părinții lui au aflat mai târziu că fiul lor este gay:  „Primele au aflat verișoarele mele, colegii de la universitate pur și simplu și-au dat seama. Dacă mă întrebau direct –recunoșteam întotdeauna că sunt gay”. Mama lui Andrei a reușit să se împace cu ideea că are un fiu homosexual, mai puțin tatăl:

 „Tata a aflat abia peste un an după ce m-am mutat în Belgia. I-au spus niște cunoștințe care m-au văzut la televizor. De atunci nu mai comunicăm, a spus că nu are nevoie de un fiu homosexual. Acum peste cinci ani de la incident, rudele mi-au transmis că el ar vrea să se vadă cu mine, dar eu nu mă simt pregătit. Doare foarte mult atunci când propriul tată îți spune că nu are nevoie de tine , că ești o rușine pentru familie și nu are cu ce se mândri pentru că „oamenii au nepoți, iar eu am un fiu pederast”. Nu sunt gata să-i iert asta și nu știu când voi fi.”

Viața lui Andrei nu s-a transformat imediat cum s-a mutat în Belgia, chiar dacă s-a pomenit într-un mediu tolerant care-i oferea oportunități noi. Belgia a fost prima țară europeană vizitată de tânărul care avea 26 de ani pe atunci  și cunoștea trei limbi- româna, rusa și ucraineana, dar nici una care să-i prindă bine în noua țară.

„Nu planificam să ajung anume în Belgia, dar toată viața am visat să plec din Modova undeva în Europa sau în Statele Unite ale Americii. Ori de câte ori aveam timp liber visam cu ochii deschiși, ziceam: „Doamne, va veni o zi când voi fugi de aici!” și îmi dau seama că am făcut un pas corect pentru că urmăresc știrile de acasă, discuțiile de pe rețelele de socializare și nu am observat schimbări. Sunt sigur că aceste probleme vor continua încă mulți ani, pentru că Moldova este la nivelul Belgiei de acum 20-30 de ani.”

Cu toate astea, Andrei spune că nu este supărat. Crede că moldovenii nu sunt atât homofobi, cât prea puțin informați: „Schimbările nu se produc de la sine. E nevoie de infomare pentru asta. În Moldova nu sunt, cel puțin, filmulețe promoționale, care să includă și cupluri homosexuale. Aici sunt spoturi comerciale, filme în care cupluri homosexuale, apar la fel de firesc ca cele heterosexuale. Acestea sunt arătate inclusiv ziua și nimănui nu îi este frică. Lumea este informată și știe că acestea nu le pot face copii homosexuali, ci toleranți.”

„Cred că problema este în politica de stat, prin care o categorie de oameni este îndreptată împotriva altor categorii, mai vulnerabile. E adevărat că dacă vrei să cunoști ceva, te poți informa și individual. Suntem în secolul XXI totuși, este multă informație. Dar oamenii din Moldova nu se informează, pentru că au alte preocupări- se gândesc cum să câștige bani, cum să-și întrețină familia, să plătească facturi și asta le ocupă tot timpul. Ei nu-și permit să cheltuie timp pentru studierea problemelor străine .

Belgienii își permit să meargă zilnic la restaurant, au timp pentru dezvoltarea personală, au timp pentru ei înșiși, citesc, se informează, pentru că nu se confruntă cu problemele financiare pe care le au moldovenii.”

De când s-a mutat în Bruges, Belgia, Andrei nu mai face activism. Majoritatea timpului este dedicat unei  afacerei- un hotel și un restaurant, pe care le administrează alături de iubitul său. Restul timpului și-l dedică personal și celor două feline bengaleze, care ne întrerup periodic discuția telefonică, cerând insistent atenție. „Vor să ieșim la plimbare”, îmi explică Andrei. Plimbarea pisicilor face parte din ritualul zilnic.

Andrei este deja de 4 ani în relație cu partenerul său și se simte fericit: „Aici nu este nici un pic din stresul de acasă, îmi pot ține omul iubit de mână oricând, îl pot săruta. Oamenii pur și simplu nu atrag atenție la asta, pentru că relațiile homosexuale sunt considerate o normalitate. Am decis să-mi văd de  propria viață, vreau să-mi trăiesc viața frumos, decent, fără stresul și problemele pe care le-am avut acasă. Am înțeles că în Moldova lucrurile se vor schimba neapărat, dar nu atât de repede și nu datorită mie. Moldova are nevoie de timp. Acum vreau să trăiesc ca un om normal, așa cum nu am avut posibilitatea acasă. Nu mai am forțe sau dorință să rabd sau să lupt cu ceea ce se întâmplă acasă.”

Acum Andrei este în proces de perfectare a cetățeniei Belgiene, care îi va oferi posibilitatea să revină acasă, în vacanțe. Spune că îi este dor de prieteni, de rude: „ Oricum ar fi patria ta – o iubești. Îmi e dor uneori inclusiv de mămăligă și vinul de casă a bunelului meu. Dar dacă vreau să mă întorc definitiv acasă –Nu, niciodată în viață! Acum mă simt foarte bine aici, aici este familia mea și alături de ea simt stabilitate, liniște, siguranță. Cred că voi rămîne aici pentru toată viața. Eu iubesc această țară pentru toate oportunitățile pe care mi le-a oferit. În 6 ani aici, în Belgia am obținut mai multe decît acasă în 26 de ani. Le spun tuturor că asta este cea de-a doua patrie a mea.”

Abia acum după 6 ani de libertate, Andrei are curajul să viseze la  o casă și o familie fericită.

„Vreau să-mi cumpăr o casă cu șemineu, un scaun balansoar în fața șemineului, un pom de crăciun. Iar alături să fie iubitul meu și motanii.  Este imaginea unei familii fericite, pe care am văzut-o de atâtea ori la televizor și în cărți  în copilăria mea.”

Doina IPATII

Previous Următorul