29.01.2021
Moldova, Drepturile omului

Marin: Simt că trebuie să vorbesc deschis și tare despre ce mi s-a întâmplat

Un băiat în vârstă de 20 de ani a fost bătut cu cruzime în centrul orașului Chișinău. S-a întâmplat chiar în Grădina Publică „Ștefan cel Mare și Sfânt”, în fața a cel puțin doi martori, într-o zonă în care se mai plimba lume. Tânărul a fost bătut cu picioarele în burtă și peste față. Loviturile i-au lăsat hematoame mari pe față. Motivul? Agresorului i s-a părut că tânărul nu arată suficient de heteronormativ.

Încurajați de discursurile homofobe ale unor politicieni, glumele batjocoritoare și, la prima vedere, nevinovate despre homosexuali, discursurile unor clerici care prezintă homosexualitatea drept atac asupra unor valori fundamentale, unii tineri își creează falsa iluzie că ar fi dintr-o rasă superioară de oameni. 

Cred că fiecare dintre noi aude periodic istorii despre bravi eroi care fac „justețe socială” cu papucii și fug imediat de la locul comiterii „vitejiei”. Uneori nu le place lungimea sau culoarea părului, alteori se arată indignați de nuanța sau modelul tricoului, de gesturi, de privire. De fapt, tot ce este nou pentru ei îi atrage ca și capa roșie a toreadorului.

Potrivit studiilor, tinerii homosexuali sunt supuși la violență aproape de două ori mai des decât restul tinerilor. Cele mai frecvente tipuri de violență împotriva persoanelor din comunitatea LGBT sunt hărțuirea verbală, discriminarea, violența fizică și amenințările, intimidarea.

Potrivit acelorași studii, acesta este motivul principal din care tinerii din comunitatea LGBT au un risc de două ori mai mare de a dezvolta tulburare de stres post-traumatic (PTSD). Este vorba despre o afecțiune de sănătate mintală declanșată de un eveniment terifiant. Simptomele pot include flashback-uri, coșmaruri și anxietate severă, precum și gânduri incontrolabile despre eveniment, ceea ce reduce din capacitatea tinerilor de a fi activi social.

Oamenii de știință au descoperit că numărul tinerilor LGBT cu PTSD este dublu față de cel al persoanelor heterosexuale cu acest tip de tulburare pe un eșantion de persoane de până la 22 de ani. Acesta este un punct critic în care adulții tineri încearcă să termine facultatea, să stabilească cariere, să obțină locuri de muncă, să mențină relații și să întemeieze o familie.

Dar să revenim la Marin, tânărul de 20 de ani care a dezvoltat acest tip de tulburare după ce a fost atacat pe neprins de veste și bătut cu cruzime în inima capitalei.

Marin s-a născut în Republica Moldova, dar a locuit și a învățat în Rusia. A decis să revină în Moldova după absolvirea școlii. Moldova părea o țară mai tolerantă cu persoanele homosexuale:

„De mic copil îmi dădeam seama că sunt diferit, am fost un pic complexat din cauza asta.

Am făcut coming out în clasa a 11-a, la școală și pe rețelele de socializare. Toată lumea se șușotea pe la spate după asta. Râdeau de mine. Dar nu era tocmai tragic. Îi lăsam să râdă, nici nu le atrăgeam atenția.

 Atunci, după coming out, am decis că voi reveni în Moldova când voi atinge majoratul. Aici părea mai bine ca în Rusia, în sens că nu sunt legi împotriva persoanelor LGBT, statul nu pune presiune pe persoanele homosexuale. Dar acum îmi dau seama că într-o țară atât de homofobă, precum este Rusia, nu am fost niciodată agresat fizic. Au fost multe comentarii urâte pe care am învățat să le depășesc, dar peste violența fizică nu pot trece.

Marin a fost atacat într-un loc care nu părea periculos.

„Eu, de fapt, locuiesc la Ciocana. Prietenii îmi ziceau mereu că nu am ales chiar cel mai sigur cartier, ținând cont de personalitatea mea. Dar am fost agresat chiar în Centru, lângă monumentul lui Ștefan cel Mare.

Era seara târziu, însă timpul era frumos, de asta multă lume se plimba în parc. Eu eram cu un amic pe care-l cunoscusem câteva zile înainte și eram bine dispus. În întâmpinarea noastră au apărut doi băieți care vorbeau tare, într-un jargon pușcăriaș. Unul dintre ei a încercat să intre în vorbă, dar mi-am dat seama că e bine să stau mai departe de ei, să trec pe alături fără să răspund. Însă nu m-a lăsat, mi-a blocat calea, m-a tras de haină și a început să mă întrebe agresiv despre felul în care arăt. I-am spus că nu-mi place să fiu supus interogatoriului și că nu sunt obligat să-i răspund. Imediat după asta a început să mă înjure foarte vulgar, probabil l-a înfuriat felul în care i-am răspuns. Am încercat din nou să plec de acolo, dar m-a apucat de haină, m-a tras și a început să mă bată.

În jur era multă lume, dar nu am putut striga după ajutor. Nu mi-a ajuns curaj.

M-a împins și am căzut jos. Am încercat să mă apăr, altceva nu puteam face, pentru că eu nu știu să mă bat. Am rămas culcat pe pământ, iar el mă lovea cu picioarele din toate puterile, dădea ca într-o minge de fotbal. Inițial mă lovea peste coaste, am încercat să mă ridic și în acel moment m-a lovit cu putere, cu piciorul peste față. Cel mai dezgustător lucru în acel om este că m-a bătut cu picioarele. Pe lângă durere, a fost și foarte umilitor.

A fost prima dată când m-a bătut cineva, eram șocat. Amicul meu a încercat să-l oprească, dar fără succes. În final prietenul lui a reușit să-l oprească și eu m-am ridicat și m-am grăbit să plec de acolo. Nu mă puteam gândi la nimic altceva decât să fug cât mai repede și mai departe. Îmi dădeam seama că, dacă nu mă ascund de acea fiară, voi scăpa cu greu de furia lui.

Am ajuns acasă absolut dezorientat și plin de sânge. Nu știam ce să fac. Am scris în chat-ul voluntarilor de la GENDERDOC-M și am rugat lumea de acolo să-mi dea un sfat. Am primit mesaje care îmi recomandau să mă adresez imediat la medic, dar nu mai puteam ieși din casă. Nu mă puteam concentra la nimic, nu mă puteam mișca din loc. Eram învăluit de emoții, eram sleit de puteri. Așa că am rămas acasă.

A doua zi, Marin s-a lăsat totuși convins să meargă la Spitalul de Urgență pentru a-și verifica starea de sănătate și a trece expertiza medico-legală.

Angelica (n.r. Coordonatoare de Program Lobby și Advocacy a Drepturilor LGBT) m-a convins să merg la Spitalul de Urgență, după care va încerca să mă ajute. Am încercat, sincer. Dar în scurt timp mi-a părut rău că am ieșit din casă. Locuiam singur atunci, nu aveam în preajmă oameni pe care îi puteam ruga să mă însoțească. Mai mult, nu conduc o mașină și nici nu aveam bani de taxi. Pe față aveam un hematom foarte mare, care atrăgea atenția tuturor oamenilor din jur. A fost foarte complicat să merg în transportul public. Eu, în general, arăt mai puțin ordinar, dar acum se vedea clar că sunt bătut. Imaginați-vă cum mă simțeam. Lumea mă privea ca pe un gunoi. Îmi era foarte neplăcut să mă aflu între oameni.

Unica idee care-l liniștea era faptul că, în curând, va ajunge într-un loc în care i se va oferi ajutor și se va simți mai bine.

„Dar ajuns acolo m-am pomenit într-un haos total. Era început de carantina, multă lume venise la urgență cu suspecție la COVID, așa că atunci când mi-a ajuns rândul mi-au dat de înțeles foarte politicos că nu au timp pentru problema mea și mi-au oferit o altă adresă la care mă pot adresa. Am înțeles imediat că nu mă mai duc nicăieri. A fost un efort foarte mare să ajung până aici, nu mai aveam puteri pentru o nouă adresă. Am revenit acasă.

Ajuns acasă nu-mi puteam veni în fire. Evenimentele se învârteau haotic în mintea mea. Atacul din parc, durerea, privirile pline de dispreț ale oamenilor din transportul public, comentariile umilitoare, refuzul medicilor de a mă consulta. Și atunci am început să plâng. Plângeam pentru prima dată în viață. Mama îmi spunea că nu prea plângeam nici în copilărie. Dar acum am început a plânge pentru că toate evenimentele se adunaseră la un loc, ca într-un bulgăre enorm pe care nu-l puteam controla. Toate evenimentele pe care parcă le puteam ignora sau gestiona, acum s-au adunat într-o rană prea dureroasă pentru mine”.

După situația de la Spitalul de Urgență, Marin nu a mai avut curajul să depună o plângere la poliție.

„Mă simțeam oribil, nu puteam scoate un cuvânt, nu eram în starea în care să merg să lupt pentru drepturile mele. Cred că trauma pentru psihicul meu putea fi mai mare, dacă dădeam peste niște polițiști homofobi. Dar atunci nici nu puteam să-mi imaginez că poate fi altfel. Oamenii mereu fac comentarii despre felul în care arăt, sau mă privesc cu subînțeles. Sunt aproape sigur că aș fi întâlnit o atitudine umilitoare în sectorul de poliție, iar asta era peste puterile mele în acel moment.

Știu foarte bine care sunt așteptările societății față de un bărbat. Știu cum trebuie să arate în viziunea lor, cum trebuie să se poarte. Eu nu corespund acestor așteptări, iar asta înseamnă că mă pot aștepta la comentarii urâte oriunde. Însă nu eram gata să le primesc atunci, mai ales de la oamenii la care merg să cer ajutor.”

În următoarele zile după eveniment, în loc să treacă, emoțiile deveneau tot mai puternice, iar imaginile din parc îi apăreau foarte viu în față ori de câte ori închidea ochii.

„Mă simțeam foarte rău chiar și după trei luni de la atacul din parc. Nu puteam comunica cu nimeni. Mi-am șters profilul de pe toate rețelele de socializare. Simțeam ură pentru toți oamenii, eram într-un fel de isterie. Nu mai ieșeam din casă aproape deloc, decât atunci când rămâneam fără de mâncare și mergeam la cel mai apropiat magazin. Dar chiar și atunci când mergeam la magazin, eram învăluit de frică. Aveam impresia că cineva mă va atăca. Îndeosebi îmi era frică de bărbați. Simțeam că mă vor atăca, mă vor insulta, mă vor lovi. O stare absolut inexplicabilă. Rațional înțelegeam că totul va fi bine, dar eram panicat, eram speriat de aceste idei obsesive și nu puteam face nimic cu acea stare. Am refuzat să mă văd chiar și cu cei mai apropiați prieteni”.

Atunci când o persoană trece printr-o tulburare de stres post-traumatic, cum este cea descrisă de Marin, primul ajutor poate fi oferit de familie. O familie înțelegătoare ajută de regulă persoana să-și gestioneze aceste emoții puternice și o pot însoți la specialiști psihoterapeuți sau psihiatri pentru ajutor. Persoanele homosexuale au mai rar acest beneficiu. Familiile care nu se pot împăca cu homosexualitatea unui membru, de regulă nu pot gestiona aceste situații. E și cazul lui Marin.

„Părinții mei știu despre orientarea mea sexuală, dar nu se prea vorbește în familie despre asta. Ei, probabil, nu se pot împăca cu homosexualitatea mea și, din acest motiv, tema homosexualității este tabu în casa lor. Cuvântul „gay” este un fel de înjurătură pentru ei. Cu mama încerc uneori să vorbesc, dar îmi răspunde foarte scurt și apoi schimbă tema discuției.

Evident, am sunat-o pe mama când m-au bătut. Ea era foarte îngrijorată, dar nu a știut cum să-și exprime sprijinul. M-a învinuit pentru ce mi s-a întâmplat. A spus că m-au atacat din cauza tatuajelor mele. Știu că își face griji pentru mine, dar discuțiile cu părinții uneori îmi fac mai rău. Și atunci care e rostul?”

Acum, după jumătate de an de la acea întâmplare, Marin se simte mai bine, dar tot simte pericol oriunde ar merge.

„M-a ajutat faptul că am vorbit cu multă lume despre asta, am simțit înțelegere, empatie. E foarte important să te simți încurajat în asemenea momente. E important să știi că nu ești singur. Comunitățile sunt o adevărată binecuvântare.

Am început să ies din casă, dar pentru orice eventualitate port mereu cu mine un spray cu piper. E unicul lucru care mă ajută să ies din casă, să revin la viața socială. De fiecare dată când îl uit acasă mă simt panicat, mă tem că voi fi atacat din nou. Sprayul lacrimogen e un soi de talisman pentru mine. Nu știu dacă îl voi folosi vreodată, dar îmi oferă siguranță și liniște”.

Specialiștii în domeniu spun că este foarte complicat să depășești o tulburare de stres post traumatic independent. Se recomandă consultarea unui psihoterapeut, iar în unele cazuri se tratează medicamentos de medicul psihiatru.

„Prietenii îmi tot spun să merg la un psiholog, dar probabil încă nu mă simt pregătit. Sunt genul de om care are nevoie de timp și singurătate pentru a trece peste o traumă. Poate peste ceva timp voi merge la un terapeut să lucrez cu această traumă. Acum îmi este greu să ies afară și să am încredere în oameni. Sunt foarte anxios. Violența mi-a lăsat o rană adâncă în suflet. Mi s-a dus pământul de sub picioare. Îmi este foarte greu deocamdată...

 Acum știu că momente din astea neplăcute se pot repeta, dar ele nu trebuie lăsate așa. E important să lupți pentru drepturile tale. Am mai înțeles că e foarte important să ai alături oameni de încredere, care pot lua decizii în locul tău, atunci când tu nu ești în stare să judeci din cauza șocului. Cei care au trecut vreodată prin situații de genul ăsta știu că parcă ți se deconectează creierul din cauza stării de afect.

Am înțeles cât de important este să te informezi despre acțiunile legale pe care trebuie să le întreprinzi în asemenea situații, chiar dacă crezi că ție nu ți se poate întâmpla.

Acum simt că trebuie să vorbesc deschis și tare despre ce mi s-a întâmplat”.

Doina IPATII

Previous Următorul