15.05.2018
Moldova, Drepturile omului

Mamele iubesc necondiționat

Casa Doamnei Ludmila (pseudonim) este la vreo 15 km de orașul Chișinău. O căsuță mică, modestă, în stilul celor care se construiau în toată Moldova la începul anilor 1960. Câteva trepte duc la ușa care se deschide  într-o verandă luminoasă, cu multe geamuri. Pereții casei sunt albaștri deschis, pictați cu flori de culoarea porții- bordo. La poartă mă întâlnește stăpâna casei, o femeie de 70 de ani, care își cere imediat scuze că nu a reușit să-și pună haine curate, pentru întâmpinarea musafirilor.

„Să mă ierți, tocmai călcam lut, să dreg podul în șopron. Hai intră în ogradă!” mă invită binevoitoare femeia.

Ogradă e spațioasă și foarte curată, la fel cum e și grădina, și geamurile casei. Totul lucește de curățenie și prospețime. În mijlocul ogrăzii – o bancă din lemn și o masă acoperită cu o bucată nouă de polietilenă cu flori, mereu gata de oaspeți întâmplători.

Ludmila e una dintre puținile mame din Republica Moldova care vorbește deschis despre homosexualitatea fiului său, deși evită jurnaliștii și evenimentele publice. Nu crede că e un motiv de laudă, cu care ar vrea să iasă în evidență prin ziare sau la televizor.

Știe de ce am venit în ospeție și că i-am promis că nu îi voi divulga numele, de asta îmi aduce un teanc de fotografii și își începe imediat a-șI depăna povestea:

Ionuț (pseudonim) a absolvit școala, iar apoi școală de meserii- e electrician. Apoi a fost la armată. Acolo i-a fost foarte greu, nu a putut sta în detașamentul în care a fost repartizat. O fi presimțit ei ceva acolo și l-au făcut curier. După armată a fost barman. Dar în copilărie vroia să fie preot.

Preot?

Da, la un moment dat a și învățat la o universitatea de teologie din România. De mic copil visa să devină preot. Îmbrăca halatele mele, își lua cărțulia de rugăciuni, mergea în grădină și făcea molitve de ploaie, ridica mâinile în sus și se ruga, cânta. Când s-a făcut mai măricel, alerga la mănăstirea din satul vecin, că nu aveam biserică în sat. Și acum e foarte evlavios. Dar a renunțat la studii, a spus: „Mamă, nu pot învăța acolo. Haina preoțească e prea grea pentru mine.” Și a revenit acasă. Atunci nu știam care e motivul.

Când ați aflat că este homosexual?

Abia când l-a întâlnit pe Anatol (pseudonim), un băiat din Ucraina care rămânea des la noi. Dar nu bănuiam nimic, pănă mi-a declarat într-o bună zi că ei doi vor trăi împreună de azi înainte. Mi s-a dus pământul de sub picioare, avea să cad de pe scările acelea. Nu auzisem despre așa ceva până atunci. Nu puteam înțelege ce se întâmplă. Plângeam. Și el mi-a spus:  „Ce mamă, ai vrea mai bine să rămân ca ăștia din sat, Boboc sau Betelică, care nu și-au mai găsit rostul? Mai bine îmi urmez drumul meu în viață”. Tare multă scârbă și jale am avut atunci.

Și nu ați avut niciodată vreo bănuială până în momentul în care v-a mărturisit că este gay?

Nu. Am analizat și am înțeles mai târziu comportamentul lui din copilărie. El cu băieții nu ieșea deloc. Îmi spunea că ei fumează și îl obligă și pe el să fumeze. Stătea acasă, privea televizorul, citea cărți. A fost un băiat bun, cuminte întotdeauna. Era foarte ordonat. Mai ordonat decât sora sa. Venea mereu pe lângă mine să mă ajute și la spălatul vaselor, și la mâncare, chiar dacă îi spuneam să mă lase să fac singură.

Cum ați trecut peste emoțiile negative? Ce v-a ajutat să acceptați faptul că aveți un fiu homosexual?

Ionuț mă tot îndemna să mă duc la adunarea părinților care au copii homosexuali, care se organizează periodic la Centrul de informații Genderdoc-M. Și când m-am dus la prima adunare am văzut multe mame care plângeau, ca și mine. Toate se întrebau de ce anume copilul lor trebuia să treacă prin așa ceva? Unde și cu ce au greșit? Și eu tot mă învinuiam că el a rămas fără tată când avea doar 4 luni. Am trăit cu soțul 12 ani, iar zece ani nu am putut avea copii. Și când, în sfârșit, ne-a dat Dumnezeu copii, el a decedat într-un accident rutier. Așa că părinții m-au ajutat să-mi cresc copiii. Bunelul îl iubea mult pe Ionuț...

Ați reușit să vă convingeți că nu e vina nimănui și că homosexualitatea este o normă, doar că mai puțin răspândită?

Și acum am inima grea, sincer. Dar cunoscând mulți părinți și multe cazuri, m-am convins că nu poți schimba și influența nimic. Trebuie să accepți lucrurile așa cum sunt. Sunt băieți care nu știu săracii cum să se apropie de părinții lor, cum să le explice. Mult m-au deșteptat adunările astea, mi-au tămăduit rănile cu ajutorul psihologilor.

Există părinți care, din cauza stereotipurilor, nu își pot accepta copiii homosexuali. Ați trecut și dumneavoastră prin emoții de genul ăsta?

Doamne ferește. Eu îmi iubesc copilul. El va rămâne copilul meu, orice s-ar întâmpla. Oricât de mare a fost durerea pentru mine, nu l-am iubit nici pentru o secundă mai puțin. Nu i-am reproșat nimic, nu i-am pus condiții. Băieții au trăit șapte ani împreună aici, în casa mea din sat.

Și lumea din sat bănuia?

Bineînțeles că bănuia, și vuia satul de vorbe urâte despre noi. Când au aflat, toți mă luau peste picior, nu voiau să vorbească cu mine, se fereau de mine. Băieții tăiau lemne la poartă, și veneau vecinele pe rând în ospeție și căutau vorbă, să-i vadă împreună. Să vadă cum trăiesc doi băieți unul cu altul. Și îmi ziceau: „Cum nu vi-i rușine, Ludmila? Uite ce am auzit despre băiatul tău!”

Și eu le răspundeam: „Și ce vreți de la mine, credeți că ei sunt primii? Ia vedeți că sunt mulți în lume ca ei”. Dar în suflet plângeam de scârbă.

Și rudele cum au reacționat?

Lumea din sat vorbea și un cumnat mă sună și îmi reproșează: „Pozor în sat!” Și eu îi zic: „Da ce e de mirare aici? Nu e nimic ieșit din comun!” Dar îmi era neagră inima în mine.

Când a aflat sora mai mare, am plâns. Îmi era frică de reacția surorilor mele. Dar ea mi-a spus să mă iau în mâini că peste hotare sunt multe cupluri care trăiesc ca ei. Și mi s-a făcut deodată mai ușor pe suflet, când m-a încurajat. Și restul rudelor au înțeles cu timpul și acum îi acceptă. Stăm la o masă și râdem de sărbători. Suntem chiar mai apropiați decât înainte.

De ce a fost atât de greu să acceptați vestea despre homosexualitate?

Pentru că nu știam că poate fi așa ceva. Nu știam ce să cred. Dar mai strașnică era gura lumii pe care nu o mai puteai opri. Mă știau toate satele din jur și ziceau: „Uite ce-o facut asta, că dacă trăia taică-său nu mai era să se întâmple ce s-o întâmplat.” Eu eram cea vinovată în ochii lor.

Și le spuneați tuturor adevărul sau încercați să-l ascundeți?

Încercam eu inițial, da crezi că poți? La televizor i-au arătat când s-au căsătorit și au făcut nunta la Chișinău. Nătășica, vecina, mă sună și mă întreabă dacă e adevărat că a văzut la televizor că a făcut nuntă Ionuț cu un băiat. „Cum așa, băiat cu băiat?!” Și eu am zis atunci că au înscenat, că nu e adevărat. Au înscenat să primească apartament. Nu mi-a venit nimic mai deștept în minte.

După nuntă tot am plâns. I-am întrebat: „Cum ați putut să faceți să mă vorbească patru sate?”. Plângeam de nu mai puteam și ei m-au liniștit. Mi-au spus : „Nu fi tristă mamă, că noi nu putem fi altfel. Suntem așa cum ne vezi”. Nu am avut încotro.

Și nu v-ați gândit să le sugerați să se mute undeva mai departe de ochii și gura satului?

Cum să-mi trimit copilul de lângă mine? E copilul meu pe care îl iubesc și o să-l iubesc toată viața. Și ca orice mamă normală, vreau să fie cât mai aproape de mine. Dar e suficient să vadă o vecină ceva suspect și babele repede răspândesc zvonul. Greu a fost. În ultimul timp copiii vin acasă de Revelion și venea tot satul să ne ureze și să samene, să vadă cum trăiesc ei împreună în casă. Și toată lumea vrea să stea la vobă cu ei, să le pună întrebări. Babelor încă nu le vine a crede. Tot intră în ogradă când îl văd pe Ionuț și întreabă: „Măi Ioane, când te însori?” Dar el: „Da ce, vă încurcă niște bani în buzunar? Vă spun când mă însor.” Dar ele se uitau lung și la el, și la Anatol, și nu mai știau ce să-i întrebe să aibă ce bârfi pe unde se duc.

Spuneați că era credincios de mic. Acum mai mergeți împreună la biserică?

Da. Cu preotul mă împac foarte bine. Dar am trecut prin mari provocări. Se auzea prin sat că strâng pașapoarte și semnături împotriva homosexualilor. Auzeam, dar m-am dus ca de obicei la biserică, îmi iau lumânări, fac rânduielile. Femeia care vinde lumânările îmi zice: „Ai dat pașaportul? Trebuie să ne iscălim că suntem împotriva la religia asta a homosexualilor”. Eu zic: ”Dar de ce mă rog să semnez?”

Apoi am observat cum se fereau femeile de mine, nu vorbeau, îmi întorceau spatele. Și mi-am dat seama ce se întâmplă. Și o nevastă îmi spune: „Uite, toate se șoșotesc că băiatul tău e homosexual, e adevărat? Zic: „Da, e adevărat”. „Și ai semnat?”, mă întrabă. „Dar cum să semnez, dacă băiatul e în așa situație și eu să merg împotriva lui. Niciodată în viață nu voi face asta!”

M-am dus și am stat singură într-un colț al bisericii și de jale îmi curgeau lacrimile șiroaie. Doar o femeie s-a apropiat de mine, o vânzătoare, și mi-a zis să mă iau în mâini și să nu mă potrivesc la gura lumii. Că nu e vina mea. E de la Dumnezeu. M-au încurajat mult cuvintele ei.

Apoi m-am împărtășat și preotul mă întreabă: „Cum acolo, Ludmila?”, și eu îi zic: „Tot normal, părinte” Și el: „Nu m-am așteptat așa ceva de la fiul matale”. Și eu îi răspund: „Dar ce să fac, părinte, dacă așa a vrut Dumnezeu?” și el îmi spune: „Așa e de la Dumnezeu, dar tot trebuia un pic să se ferească”. Nu am mai înțeles cum anume trebuia să se ferească.

Dar după asta am devenit mai prietenoși, mă susținea, a început a citi lecții oamenilor care vin la biserică. Se auzea prin sat că părintele spune că homosexualitatea e dată de la Dumnezeu și că sunt mulți preoți, diaconi, călugări care aveau aceleași probleme, ca și copiii ăștia, de asta trăiau singuri prin chilii, sufereau.

Acum unde vă locuiesc băieții?

În ultimii ani locuiau în Ucraina, la Anatol acasă. Sunt deja de peste 18 ani împreună. Nu știu exact câți au. Dar știu că erau împreună la nunta fiicei. Anul ăsta Ionuț s-a dus să lucreze în Malta. Cu timpul vor să se stabilească ambii acolo. Anatol îl mai vizitează periodic, nu pot sta mult timp departe unul de celălalt. Tare se respectă și țin unul la altul.

Ați reușit să-l acceptați și pe Anatol? Simțiți că sunteți o familie mare?

Băieții se respectă reciproc, sunt foarte răbdători. Anatol cedează mai mult, că e mai deștept decât fiul meu. Se împacă foarte bine. Sunt băieți cuminți, care mă stimează și mă ajută mult. Când locuiau aici și măturau, și spălau vasele, și puneau masa. Se ducea Anatol și lua lemne, făcea focul, punea cărbune, chiar dacă e de la bloc, se descurca de minune. Se apucase odată să și sape în grădină, dar când a văzut că e așa de greu, a renunțat. Cu mama lui Anatol suntem ca două surori, mergem la Pride-uri împreună, la odihnă. Mă bucur și mă mândresc foarte mult cu fiul meu. Eu le spuneam chiar și femeilor din mahala: „Fiul meu nu e un alcoolic, un hoț, un criminal, ca să-mi fie rușine de el. E un băiat de treabă! Am cu ce mă mândri.”

Copiii vă vin des în ospeție?

De Revelion vin neapărat. Dar mă duc și eu în ospeție. Se străduie, sărmanii, să-mi aducă de fiecare dată ceva deosebit, ce nu am mai gustat. Mă duc în locuri în care nu am mai fost- la bazin, la bowling. Vor să mă facă să mă simt bine întotdeauna. Ieri seara Anatol m-a sunat că vine la Pride pe data de 15 mai. Vorbește rusă, iar eu vorbesc tare stâlcit rusește, dar mă înțelege din frânturi de fraze. Și o să vină acasă la mine. O să-i pregătesc zeamă de casă cu tăieței.

Doina IPATII

Foto: AURORA

Previous Următorul