03.04.2017
Moldova, Сomunitate

Iubind în taină…60 de ani

La Centrul de Informații GENDERDOC-M a avut loc noua întâlnire a grupului de suport pentru gay de vârsta a treia.

„Am fost căsătorit cu soția aproape jumătatea de veac, până a decedat acum 6 ani în urmă. Am două fiice minunate și trei nepoți deja mari. Am iubit întotdeauna bărbați, dar nimeni niciodată nu și-a dat seama că sunt gay. Precauția cu care mi-am trăit viața m-a ajutat să-mi păstrez statutul, locul în societate și poate viața”. Așa și-a început Andrei povestea pe care așteptam demult să o ascult.

Grupul homosexualilor de vârsta a treia se adună periodic în sediul Centrului GENDERDOC-M. Uneori pentru a discusta problemele psihologice ori de sănătate cu care se confruntă, alteori pentru a depăna amintiri și a-și alina singurătatea.

La GENDERDOC-M se întâmplă mult mai rar să întâlnești oameni de vârsta a treia. Mai des, întâlneși tineri care vin să ceară ajutor, literatură, sfaturi ori consiliere psihologică. Seniorii însă comunică puțin, și niciodată cu oamenii noi. De aceea am așteptat mai mult de un an prima discuție sinceră cu câțiva dintre ei.

Dintre cele 17 persoane care au venit la întrunire mai mult de jumătate au fost sau mai sunt căsătoriți, cu femei, evident. Unii spun că le-au iubit, în felul lor, prietenește. Dar recunosc că mariajul a fost o condiție indispensabilă pentru a-și găsi un loc de muncă, a-și crea un statut social și a-și ascunde mai bine emoțiile și felul de a fi.

Andrei spune că nici soția, nici oamenii din jur nu au intuit vreodată că este homosexual ori au aflat vreodată despre poveștile sale de dragoste.

„Atitudinea față de persoanele LGBT a fost dindtotdeauna negativă, in special in Uniunea Sovietică,  în sate.  Întoteauna trebuia sa fii foarte precaut. Informație despre homosexuali nu era deloc. Homosexualitatea era împotriva legii, respectiv și cetățenii de rând vedeau criminali în homosexuali. Dar restricțiile și pericolul la care eram supuși nu putea inhiba adevăratele sentimente. Oricum ne găseam unii pe alții. În discuții, făceam aluzii și dacă persoana tot era gay, înțelegea imediat. Nu e nevoie de foarte multe explicații și definiții ca să înțelegi ce se întâmplă cu adevărat  în mintea sufletul și inima ta.”

Viața lui Andrei, ca și a celorlalți bărbați homosexuali  din generația sa, a fost o luptă continuă între adevăr și autoconservare.  Niciodată nu își permitea să lege prietenii publice cu iubiții săi.

„Niciodată nu am recunoscut în fața nimănui că sunt homosexual. Știam doar eu și partenerul meu. Și cu partenerul nu aveam nici măcar relații de prietenie. Ne salutam când ne vedeam în public ca niște cunoștințe întâmplătoare, alteori chiar treceam pe alături, ca niște străini. Am fost întotdeauna foarte atent. Am fost persoană publică, ar fi fost groaznic pentru mine să se afle adevărul.”

Frica față de adevăr a rămas la fel de mare chiar și acum când dependența de societate și statut nu pare a fi la fel de mare. Mai mult, Andrei crede că perioada în care a trăit a fost una frumoasă, indiferent de greutățile prin care a trecut.

„Fiecarea generație are avantajele sale și provăcările sale. Tinerii de azi au condiții mai bune când e vorba de informație și s-ar părea că le este mai simplu să întâlnească alte persoane cu care să comunice. Dar sunt și dezavantaje –  online nu știi niciodată peste ce provocatori dai. Comunicarea față în față e mult mai sigură. Nu cred că homosexualilor din noua  generație le este mai ușor. Vorbind deschis despre faptul că sunt gay, ei sunt nevoiți să se confrunte față în față cu homofobia, cu ura societății, care aruncă cu roșii și ouă în ei. Nu cred că le este mai ușor decât nouă, care ascundeam adevărul”.

Chiar dacă atitudinea societăii s-a schimbat vizibil, Andrei rămâne de părere că trebuie să-și ascundă identitatea:

„Orice informație poate fi îndreptată împotriva ta, în orice moment, mai ales în Moldova. Aici dacă vrei să compromiți un om, să-l înjosești în în cel mai urât hal, îi zici homosexual. Vedeți cum fac politicienii, când nu mai au argumente împotriva cuiva, invetează că e homosexual și societății nici nu-i trebuie argumente, automat devine personaj negativ.  E greu să trăiești în Moldova cu această etichetă.”

Zice, totuși, că homofobia promovată de presă nu-l mai deranjează demult. Și-a creat un soi de imunitate trăind o viață întreagă printre homofobi. Îl amuză însă discursurile care sugerează că homosexualitatea ar fi o modă împrumutată din vest.

„Nu am avut niciodată probleme să întâlnesc alți bărbați homosexuali. Chiar dacă nu era Internet ori informație accesibilă. Chiar și în localitățile mici, în sate, era simplu să găsești pe cineva. Evident că despre aceste relații știam numai noi. În orașele mai mari erau locuri speciale în care ne dădeam întâlnire. În parcul central, pe atunci se numea Parcul „Pușkin”, ne vedeam adesea. Cred că noile cunoștințe erau mai accesibie atunci decât acum. Erau și atunci provocări. Și poliția organiza provocări. Cel mai periculos era dacă te prindea poliția, pentru că imediat avea să se afle la servici despre asta. Și asta însemna de regulă finalul carierei. Era cel mai grav lucru care putea să ți se întâmple. Am ajuns și eu pe mâna poliției, dar funcția pe care o dețineam m-a ajutat să soluționez problema. Indiferent de impedimente și restricții oamenii dintotdeauna găseau căi să se vadă , să fie împreună. Nu poți merge împotriva ta.”

Andrei, ca și ceilalți bărbați de vârsta lui, cu care se întâlnește periodic la Centrul GENDERDOC-M, pare a fi împăcat cu viața sa, se simte mulțumit, dar recunoaște că și-ar fi dorit să întâlnească bătrâneațea alături de persoana iubită, nu în singurătate:

„Sigur că uneori mă gândesc că ar fi bine să am alături persoana iubită, dar dorințele nu coincid întotdeauna cu posibilitățile. Dacă aș trăi cu un bărbat, niciodată nu aș putea ascunde asta de ochii lumii. Chiar și așa, trăind departe unul de altul, se întâmplă când moare unul dintre parteneri, celălalt să plângă tare la înmormântare. Atunci e evident pentru toată lumea că între ei a fost mai mult decât prietenie. Dar nu e bine să-ți permiți așa ceva. E nevoie de sacrificiu, de răbdare.”

Doina IPATII

Previous Următorul