14.10.2019
Moldova, Societate

„DACĂ ȚARA MEA NU MĂ IUBEȘTE, DE CE AR TREBUI SĂ RĂMÂN?!”

În Republica Moldova există o categorie de oameni mununați, dar care își ascund cu grijă viața privată. Cei din jur îi cunosc în calitate de profesioniști buni, artiști, colegi de serviciu, medici, profesori și s-au obișnuit cu nevoia lor de singurătate. Ceea ce se cunoaște mai puțin, este faptul că unii dintre acești oameni duc o luptă grea pentru a-și proteja relațiile pe care societatea nu vrea să le accepte. Puțini dintre ei au curajul să renunțe la jocul inutil de-a v-ați ascunselea și se aventurează în acțiuni de apărare a drepturilor persoanelor LGBT. Cei mai mulți decid să plece peste hotarele țării. Renunță la statutul pe care-l au acasă, la comunicarea cu oamenii dragi și o iau de la capăt într-o țară care poate să-i accepte așa cum sunt.  Pe 11 octombrie a fost marcată Ziua Coming Out-ului. O zi în care oamenii din comunitatea LGBT celebrează ceea ce sunt și atrag atenția societății asupra problemelor cu care se confruntă. Cu această ocazie am colectat câteva istorii de viață, povestite în premieră.

Este oare nevoie să pleci, ca să fii cine ești? Este întrebarea la care am căutat răspuns împreună cu unele persoane, pe care Moldova i-a forțat să plece și altele, care s-au adaptat condițiilor dure de acasă.

 

 

UN SCHIMB INECHITABIL, DAR INEVITABIL

Cu o geantă mare sport într-o mână și două pahare de cafea în alta, Anatol (pseudonim) se îndreaptă grăbit spre parcul Catedralei din Chișinău. Geanta nu rezonează prea bine cu stilul lui vestimentar impecabil și pare mult prea grea pentru una care ar realiza banala misiune de a purta niște tricouri de schimb și o pereche de ghete sport. La intrarea în parc ne salutăm discret și convenim să găsim o bancă ferită de soare și priviri curioase. Nu că ar avea ceva ilegal în geantă sau că am vrea să punem la cale vreo crimă. E nevoit să fie atent atunci când urmează să vorbească despre viața sa personală.

Înainte să începem discuția, îmi potolește curiozitatea. În geantă poartă niște caserole cu fructe de pădure crescute de el. A primit mai multe comenzi pe care trebuie să le ducă în diferite colțuri ale orașului. Asta mă uimește și îmi provoacă multă admirație, știind că interlocutorul meu este interpret cu zeci de premii internaționale și mai are câteva afaceri puse pe roate.

L-am rugat pe Anatol să ne vedem, după ce am aflat că, în câteva săptămâni, urmează să se căsătorească și să plece definitiv din Moldova. Nu că ar mai fi ceva neobișnuit în deciziile moldovenilor de a pleca din țară, doar că Anatol este unul dintre oamenii care iubesc Moldova, are o situație financiară bună, are mai multe proiecte sociale importante pentru comunitate și un tată cu nevoi speciale, pe care tânărul l-a avut în grijă de pe la 13 ani, când mama sa a plecat la muncă peste hotare.  

Dar de ce ar trebui să muncesc în această țară, să lupt pentru dezvoltarea ei, să fiu un bun profesionist, angajat, să deschid afaceri în continuare, dacă indiferent de efortul depus, societatea asta nu are loc pentru mine?”, mi-a răspuns Anatol la prima întrebarea pe care i-am adresat-o. Am rămas fără replică.

Când spune că societatea nu are loc pentru el, vorbește despre relația lui cu Mihai. Mihai e cetățean român, dar locuiește de doi ani și jumătate în casa lui Anatol. După o relație frumoasă la distanță, tinerii au decis să se mute împreună acasă la Anatol, într-un orășel mic, la vreo 40 de km de capitală.

Știind că e artist și om de afaceri, oamenii nu prea au curajul să dea buzna cu întrebări și replici despre relația dintre cei doi tineri. O fi prieteni buni, o fi având afaceri comune... Dar timpul trece, Anatol a făcut deja 23 de ani și cei mai nerăbdători dintre vecini au început a vorbi între ei că băiatul nu a fost văzut vreodată cu vreo fată, că e prea stilat și aranjat și că poate i-a venit timpul să se însoare. O femeie străină din satul vecin o tot contactează periodic pe mama lui Anatol, în Italia, s-o informeze că tânărul și-a vopsit părul, ori că și-a tuns barba neobișnuit și să aibă grijă să nu cumva să fie homosexual, pentru că e prea diferit de ceilalți băieți din oraș. 

„Și mama, săraca, ca o mamă, zice că- „uite, te vorbește lumea, să ai grijă să nu te bată. Ei cum să reacționezi la faptul că oricât a-i încerca să-ți ascunzi viața personală, sunt oameni care își vor băga nasul peste tot?! Nu îți ajung forțe să lupți cu fenomene ca ăsta”.

Anatol intuia de mic copil că informația despre orientarea lui sexuală trebuie să fie ascunsă. Nu a spus niciodată nimănui. Știau doar băieții cu care se întâmpla să fie într-o relație. Dar și atunci nu recunoștea până la capăt ce simte. În comparație cu relațiile pline de dragoste, bucurie și mândrie prin care treceau semenii săi, el lupta cu sentimentele sale de vină. Fiecare întâlnire amoroasă era urmată de săptămâni întregi de izolare și autobiciuire pentru pasul pe care l-a făcut. Nu-și putea ierta slăbiciunea și nici nu avea un computer conectat la Internet sau oameni cu care să vorbească despre războiul din mintea lui.

Imposibilitatea de a-și explica individual ce se întâmplă a creat prăpăstii mari în relațiile sociale, astfel că nu mai comunica cu nimeni. Unicul om cu care mai schimba câteva cuvinte pe zi era tatăl său, imobilizat la pat, căruia tânărul de 13 ani era nevoit să-i facă singur igiena în fiecare zi după școală:

„Eu munceam foarte mult, munceam până plângeam seara și mă întrebam, oare unde este copilăria mea? Plângeam că boala tatălui meu mă chinuie atât de mult. Trebuia să-l ridic, să-l spăl, nu puteam ieși la joacă. În unele zile îl uram pentru că îmi distrugea copilăria. Acum înțeleg că nu era altă soluție. E tatăl meu iubit”.

Dar grija unui tată imobilizat la pat nu era unica pe care o avea băiatul de clasa a VII-a. Creștea singur pui în incubator, apoi îi vindea la piață. Povestea lui a sensibilizat o organizație străină, care l-a desemnat tânărul model din Republica Moldova și i-a oferit o bursă în schimbul căreia muncea într-un centru pentru tineri cu nevoi speciale.

Dar toate astea nu reușeau să compenseze golul pe care îl simțea și nu îi puteau oferi răspunsul la cea mai importantă întrebare: De ce se îndrăgostește de băieți și nu de fete? Așa că a hotărât să învețe teologie.

„Singur cu tine construiești dialoguri care te ucid pe interior. Am început să merg la biserica baptistă, apoi am studiat teologie 4 ani. Am studiat atât de mult și aprofundat biblia și în final am înțeles că trebuie să am legătura mea cu Dumnezeu și atât. Nu am nevoie de nicio religie, preoție sau biserică. Trebuie să-mi trăiesc viața corect în măsura posibilităților”.

Proiectele mari au început odată cu majoratul. A fondant un centru în care 300 de copii de diferite vârste, aveau activități extrașcolare, beneficiau de serviciile unui logoped și a unui kinetoterapeut. Tot în aceeași perioadă, parallel, tânărul a reușit să absolvească două facultăți și să câștige peste 40 de premii naționale și internaționale în muzică. În fiecare vară muncea din greu peste hotare, pentru a reveni și a investi în afaceri care tocmai au început a-i aduce roade.

Reușitele l-au făcut popular, oamenii îl tratează cu respect și admirație, dar distanța socială rămâne neschimbată. Anatol nu poate accepta oamenii prea aproape în viața sa, pentru că altfel ar fi greu să-și ascundă orientarea sexuală. Așa că a adoptat un comportament amabil, dar distant. A învățat să fie atent la gesturi, la cuvinte, să-și controleze emoțiile, ori de câte ori se îndrăgostea de un bărbat, dar spune că este aproape imposibil să nu scape fraze sau gesturi care îi trădează orientarea sexuală și atunci oamenii iar îl tratează cu suspiciune.

Aproape că se resemnase cu destinul, din cauza căruia trebuie să-și ascundă dragostea de privirile tot mai curioase ale oamenilor din jur. Înțelege că respectul și admirația se pot transforma în ură și dispreț într-o singură secundă de neatenție. Nici măcar părinții lui Anatol nu știu că fiul lor iubește un bărbat.

„Probabil că le-aș fi spus adevărul părinților mei, dacă ar fi fost mai tineri, dar ei au deja peste 60 de ani și nu cred că sunt capabili să înțeleagă ce simt. Ei îmi cunosc iubitul, dar cred că suntem prieteni buni. Părinții mei îl iubesc și îl acceptă ca pe propriul lor fiu. Dar știu că în momentul în care le-aș spune deschis că sunt homosexual, lucrurile s-ar schimba radical. Știu că mama ar suferi mult, dacă ar afla. Atât de mult mi-e jale de ea, doar din cauza ei voi păstra acest secret. Nu voi recunoaște niciodată în fața ei că sunt homosexual”.

Dincolo de drama de acasă, pe 28 octombrie, în Danemarca, se va oficia căsătoria între Anatol și iubitul său. Danemarca este una dintre țările care oficiază căsătorii, inclusiv pentru cetățeni străini. Pregătirile sunt în toi. Băieții și-au ales cele mai frumoase verighete, din câteva sute pe care le-au văzut. Și-au pregătit costumele și au găsit un fotograf bun care va merge cu ei în Danemarca pentru a imortaliza cea mai importantă zi din viața familiei lor. Au planificat cele mai mici detalii și totul ar arăta perfect, dacă ar avea cu cine împărți emoțiile din ziua nunții.

„Este foarte dureros că părinții noștri nu se vor bucura de aceste momente. Vom purta verighete, dar de fiecare dată când vom intra pe ușa casei părintești, va trebui să le scoatem.  De ce nu am dreptul să mă laud și eu cu dragostea mea?! Toate cuplurile de tineri se sărută, se cuprind, distribuie poze comune pe rețelele de socializare. Dar noi cu ce suntem mai răi decât ei, că trebuie să ne ascundem dragostea? De ce ar trebui să ne simțim mereu intimidați de o întrebare banală? Credeți că nu vreau să le spun prietenilor mei că pe 28 octombrie mă căsătoresc și e oficial, că ne-au acceptat dosarul și vom fi soți și vom avea același nume de familie și verighete...?!”

Anatol spune că nu mai vede niciun sens să muncească și să plătească impozite într-o țară care nu-l poate accepta și care nu îi va permite prea degrabă să întemeieze o familie, așa că își închide afacerile și proiectele începute și merge într-o țară mai tolerantă, în care va începe totul de la zero. 

Tinerii își doresc mult să aibă un copil, căruia să-i asigure căldura unei familii adevărate. Anatol spune că oricât de mulți bani ar câștiga, în Moldova nu ar putea să-și educe copilul în dragoste și armonie. Nu l-ar putea proteja de homofobie. Așa că este nevoit să renunțe la rezultatele muncii grele, la roadele pentru care a plătit cu propria copilărie, în schimbul unui vis, unei mici oportunități pentru o viață normală, așa cum o au, în mod firesc, persoanele heterosexuale. Ar fi vrut să rămână și el acasă, dar se întreabă: „Dacă țara mea nu mă iubește, de ce ar trebui să rămân aici?”

Sunt multe cupluri de moldoveni care i-ar da dreptate. Atitudinea discriminatoare față de persoanele LGBT este doar o modalitate a societății de a-și manifesta intoleranța față de tot ce e diferit și minoritar. Starea financiară nu este unicul motiv din care moldovenii decid să plece din țară. După ce am inițiat un sondaj pe Facebook, au apărut zeci de oameni care mi-au scris că nu banii au fost motivul din care au decis să plece.

Anna mi-a scris că a luat decizia să se mute în Estonia după nașterea copiilor. Nu mai putea suporta să primească sfaturi despre educația copilului de la fiecare trecător. Unde mai pui că această pseudogrijă socială se limitează la sfaturi, în rest oamenii își manifestă clar dezacordul când te văd cu căruciorul în transportul public, în rând la magazin, sau la bancă. Nimeni nu-și bate capul de căi de acces pentru cărucioare în instituțiile publice, nimeni nu-și bate capul să facă drumuri pe care ai putea împinge un cărucior, fără riscul de a ajunge acasă fără roți. Atunci când devii mamă, vezi lumea din perspectiva minorităților. Toată lumea știe să-ți dea sfaturi, dar nimănui nu-i pasă cu adevărat de problemele tale. Lipsa de empatie a moldovenilor se vede și în felul de a conduce mașina, la volan ești ca într-un câmp de luptă, unde fiecare vrea să-și demonstreze superioritatea. În Estonia oamenii cedează, respectă regulile și unul pe celălalt, mi-a explicat Anna. 

 

FUGA DIN GHETTO

Plecarea din țară a fost unica soluție și pentru un cuplu de femei din Moldova, care au acceptat să-și spună povestea cu condiția că le vom păstra anonimatul. Locuiesc de peste 6 ani într-o țară europeană și sunt căsătorite de doi ani. Pentru ele, plecarea din țară a fost singura soluție. Au plecat pentru că în Republica Moldova nu ar fi putut crea o familie și poate că nici nu ar fi reușit să-și păstreze dragostea sub presiunea societății.

Sunt din sate vecine din Republica Moldova. Ambele femei au crescut în familii foarte religioase una dintre ele fiind fiica preotului din sat. Stia din adolescență că îi plac fetele și chiar a avut discuții cu tatăl său la tema respectivă.

„I-am spus lui tata că îmi plac fetele. Nu mi-a reproșat nimic, dar îmi spunea că trebuie să mă rog, că e păcat. Învățasem că e rușinos, că trebuie să ascund, să lupt cu ceea ce simt. Pe la 20 de ani un tânăr m-a cerut în căsătorie și am mers să-i cer sfatul tatălui meu. Mi-a plăcut ce mi-a spus tata: Te căsătorești doar dacă îl iubești. Dacă te căsătorești de dragul căsătoriei, fără dragoste, atunci mai bine nu te căsători deloc. Mai bine rămâi așa.”

Când și-a întâlnit iubita, deja depășise homofobia internalizată. Câștigase lupta interioară cu sentimentul de vină și nu mai accepta să i se dicteze cum și pe cine trebuie să iubească. Acum știa bine că vrea o relație de durată cu femeia iubită. Iubita ei nu-și putea accepta homosexualitatea. Pentru ea era inadmisibil să se afle că iubește o femeie.

Plecarea a fost unica soluție pentru dragostea lor. Toată lumea știa că sunt prietene bune așa că părea absolut firesc să meargă împreună să câștige niște bani, așa cum făcea toată lumea din jur. Ceea ce a contat mai mult pentru femei a fost, însă, faptul că președintele tarii respective declarase legale căsătoriile între persoane de același sex.

Totuși libertatea rămânea a fi un vis chiar și în Europa. Din cauza veniturilor mici pe care le aveau în primii ani, femeile erau nevoite să împartă aceeași casă cu câteva familii de moldoveni. Dar în comparație cu ceilalți moldoveni, care voiau să revină acasă, femeile așteptau ziua în care nu vor mai fi nevoite să-și ascundă sentimentele între cei patru pereți ai unui dormitor mic dintr-o țară mare și liberă. Așteptarea lor nu a durat prea mult. Curiozitatea vecinilor s-a dovedit a fi mai mare decât eforturile femeilor de a-și ascunde relația.

„Periodic observam că una dintre vecine stătea și asculta la ușa dormitorului nostru, altădată ne-au deschis ușa la miez de noapte, probabil pentru a-și confirma suspiciunile. Nu ne spuneau nimic în față, dar am auzit multe zvonuri prin sat. Am înțeles atunci că ne-am izolat într-un fel de getto. Am zis că trebuie să rupem relația asta cu ai noștri și să ne integrăm în societatea țării în care am venit. Și abia atunci au început a se schimba lucrurile.”

Primele marșuri pentru drepturile LGBT la care au participat au fost Europa. Spune că și acolo sunt homofobi care nu înțeleg de ce e nevoie de marș într-o țară în care cuplurile homosexuale se pot căsători și se bucură de drepturi egale cu cele heterosexuale. Dar asta este problema cu drepturile minorităților, explica ea.

„Au fost obținute cu mare greu, de asta nu putem să ne relaxăm. E suficient să ne relaxăm și să închidem ochii la încălcări mici și drepturile ni se iau peste noapte. Nu știi niciodată cine poate veni la guvernare.”

Acum femeile vin în Moldova din ce în ce mai rar. Când le întreabă cineva când revin acasă, răspund cu mândrie că acolo este casa lor. Toate persoanele pe care le-au cunoscut le-au acceptat relația fără prea multe întrebări. Când au avut, în sfârșit, curajul să recunoască că se iubesc, colegii de serviciu le-au cuprins și le-au spus că și-au dat seama din prima zi. Când a aflat și directorul, un domn de 70 de ani, le-a spus femeilor că el va respecta fiecare familie, pentru că fiecare poate alege persoana alături de care se simte fericit.

„Ne-au spus că trebuie să fim mândre de noi, să fim mândre că ne iubim. Ne-au spus că suntem persoane oneste și putem conta pe sprijinul persoanelor din jurul nostru. Asta ne-a încurajat foarte mult să ne acceptăm relația și să ne căsătorim.”

Femeile s-au căsătorit în anul 2018. La ceremonie au fost martori câțiva prieteni, care au putut confirma că se cunosc cu acest cuplu de mai mulți ani. Rudele nu au știut nimic despre acest eveniment. După mai multe discuții cu rudele, femeile au înțeles că e mai bine să nu se știe.

 „Mă doare foarte mult că rudele nu vor să ne accepte. Mă gândesc cu ce sunt mai buni frații mei că pot merge mândri lângă persoanele dragi, pe care le iubesc. Nu vreau să-mi afișez relația, vreau să nu mai depun atâta efort pentru a o ascunde, atunci când vin în Moldova.”

 

MOLDOVEANCA DE LA ETAJUL QUEER AL FACULTĂȚII DE ASTROFIZICĂ

Persoanele homosexuale din Republica Moldova spun adesea în interviuri că discriminarea din jur și din familie nu le-a permis să crească, să-și dezvolte potențialul. Au depus prea mult efort pentru a se ascunde și a juca un rol de care personal nu aveau nevoie, au pierdut timp pentru spectacol în loc să-l investească în lucrurile care le aduc plăcere.

Cazul Nadejdei (pseudonim) este diametral opus. Ea este prima tânără moldoveancă din comunitatea LGBT care mi-a povestit că a crescut într-o familie adecvată, care i-a acceptat de la bun început orientarea sexuală și a ajutat-o să se integreze la școală și în societate. Au ajutat-o să se simte în siguranță și să-și dezvolte potențialul. Datorită unei familii înțelegătoare, Nadejda nu a fost nevoită să fugă de discriminare, a plecat din Moldova la studii, în Boston (SUA), după ce a câștigat burse de studii la mai multe universități.

Tânăra spune că nu a avut niciodată conflicte legate de orientarea ei sexuală, familia și prietenii au ajutat-o să se simtă bine acasă și, probabil, ar fi rămas aici dacă ar fi avut oportunități academice. Dar universitatea la care a câștigat bursa este una dintre cele mai bune din lume, așa că a ales să plece. Dorința de a face studii bune a fost printre cele mai importante de când se ține minte.

Nadejda nu crede că va reveni acasă în următorii zece ani, cât își va face studiile. În plus sunt puține șanse să vină să lucreze în Moldova după terminarea studiilor, ținând cont de diferența nivelului de dezvoltare între țări, al științelor pe care le studiază în Boston. Totuși este foarte atentă să nu se strecoare informație publică despre homosexualitatea ei. Explică că asta ar putea să-i afecteze rudele de acasă.

Deci chiar fiind la mii de km de casă, împăcate cu propria identitate și orientare sexuală persoanele LGBT, continuă să-și ascundă viața personală, de frică că îi pot răni pe oamenii apropiați rămași acasă:

„Eu nu mai locuiesc în Moldova, nimic de acasă nu poate să mă afecteze, însă familia mea încă locuiește acolo și ar putea avea foarte mult de suferit din cauza asta. De obicei nu analizez atât de profund tema respectivă, dar da, asta este unul dintre momentele care mă deranjează în Moldova”.

Nadejda se simte foarte bine la universitate, pentru că toată lumea de acolo este deșteaptă și interesantă. Simte în sfârșit bucuria de a discuta cu semenii despre astrofizică. Este înconjurată de oameni la fel de pasionați de știință.

Dincolo de interesul pentru știință, a impresionat-o pozitiv faptul că în mediul academic, toată lumea, se prezintă cu pronumele cu care se identifică și oamenii respectă această alegere. Este important, pentru că printre studenți sunt mai multe persoane non-binare, care folosesc pronume diferite de sexul biologic. Asta creează un mediu foarte incluziv, explică tânăra. Nadejda spune că grupul de persoane LGBTQ din universitate este mai vizibil decât în Moldova. Oamenii nu se tem să vorbească despre identitatea sau orientarea lor sexuală. De exemplu, în căminul în care locuiește, jumătate dintre oamenii de pe etajul ei sunt membri ai comunității LGBT. Spune că i se pare o coincidență foarte amuzantă.

Oamenii de la universitatea din Boston sunt mult mai deschiși să-și exploreze identitatea și sexualitatea. Etichetele pe care oamenii le folosesc sunt foarte diverse. Nu se folosește doar gay sau lesbiană. Sunt persoane care sunt queer sau pansexual, non-binare. La universitate este un program prin care persoanele care nu sunt cisgender, pot să ceară ca și colegii de cameră să fie gender neutrale.

La universitatea din Boston Nadejda a văzut foarte clar avantajul unei societăți incluzive:

„Atunci când excluzi unii oameni, când le oferi șanse reduse, toată societatea are de suferit, pentru că fiecare om poate contribui cu ceva bun, care va ajuta toată lumea. În mediul academic asta se observă foarte ușor. Dacă ai exclude toată comunitatea LGBTQ de la universitatea mea, vreo 25 la sută dintre studenți, profesori, staff ar dispărea și odată cu ei - toate contribuțiile pe care le-au făcut acești oameni pentru societate”.

Nadejdei nu îi pare rău că s-a născut și a crescut în Moldova. Dimpotrivă, spune că acasă a înțeles cel mai bine cine este. Este recunoscătoare că s-a născut în Moldova cu orientarea sexuală pe care o are. Este sigură că dacă s-ar fi născut într-o familie foarte bogată din Franța sau SUA, cu foarte multe privilegii, devenea o persoană total diferită și nu ajungea unde este astăzi.

„Persoana care sunt astăzi, a fost formată, în mare măsură, de experiența mea de persoană homosexuală născută în Moldova, a spus Nadejda”.

 

AU LĂSAT PARISUL PENTRU CHIȘINĂU

Oricât de straniu ar suna, sunt cupluri homosexuale, care vin de peste hotare să locuiască în Moldova. Victoria și Nina au decis să se mute în Moldova după ce au trăit câțiva ani în Germania, Franța și Marea Britanie.

Urma să ne întâlnim într-un local din apropierea casei lor de la Chișinău, în sectorul Buiucani. Le-am recunoscut imediat cum au intrat pe ușă, chiar dacă nu ne văzusem niciodată până atunci. Viața din Europa le-a lăsat o amprentă de încredere și libertate pe chip, pe care o întâlnești mai rar în țara noastră. Au ambele un soi de mulțumire și dragoste de sine care atrage involuntar privirile. Sunt diferite, dar fiecare foarte frumoasă în felul ei. Nina este foarte înaltă și are multe tatuaje. Pare o tipă dură, dar duritatea de la suprafață se evaporă imediat cum îi întâlnești privirea și zâmbetul blând, naiv, aproape copilăresc. Victoria e genul de blondă focoasă cu rădăcini slave, încrezătoare în fiecare pas pe care îl face și este foarte inteligentă.

Victoria este cetățeană a Republicii Moldova, iar Nina- a Germaniei. Două luni în urmă Nina a venit pentru prima dată în Moldova și spune că este îndrăgostită de țara asta. Îi place natura, fructele, legumele, brânza și mierea, cu un gust foarte natural în comparație cu ce mâncase până acum în țările europene.

Victoria a decis să vină acasă, pentru că părinții ei, fiind în vârstă, au nevoie de sprijinul cuiva. Iar Nina a venit pentru că o iubește pe Victoria. Spune că nici nu se poate gândi la un alt motiv din care ar fi vrut să vină în Moldova. Nina explică că multă lume din Europa crede că estul este oribil. „E genul ăla de legendă populară care ni se transmite și în care cred toțiSunt fericită să descopăr că este cu totul diferită. M-am îndrăgostit de Moldova”.

Timp de două luni, de când sunt în Moldova, fetele au reușit să se implice într-un proiect de îngrijirea a câinilor și pisicilor fără stăpân, cumpărându-le hrană și contribuind la sterilizarea acestora. Au și o idee de afacere, la implementarea căreia lucrează, și o vor deschide în scurt timp, dacă le reușește să rămână în țară.

Se gândesc la o afacere în turism. Vor să le arate Moldova prietenilor din Europa: „Știm că le-ar place multe lucruri de aici și vrem să-i ajutăm să vină să le vadă. Mâncarea este foarte gustoasă, natura este foarte frumoasă, vremea este superbă. Sunt multe lucruri atractive aici și noi știm cum să le prezentăm frumos cetățenilor europeni”.

Problema este că Nina, în calitate de cetățeană străină, nu are voie să stea în Moldova mai mult de trei luni. Dacă cuplul ar fi beneficiat de drepturi egale cu cele ale persoanelor heterosexuale, statutul de soție al unui cetățean moldovean i-ar fi facilitat șederea pe o perioadă mai lungă. Însă, din cauza că Republica Moldova nu recunoaște căsătoriile între persoane de același sex, femeile caută alte soluții. În caz contrar, vor fi nevoite să plece din țară.

Femeile sunt optimiste deocamdată: „Noi suntem luptătoare, vom încerca să ne obținem dreptul de a rămâne în țară împreună, e dreptul oricărei familii, la urma urmei. Dar suntem conștiente că rezultatul depinde de situația politică”.

Recunosc că se simt un pic diferit în Moldova decât se simțeau în Germania, Franța sau Marea Britanie. Spun că în UE erau mult mai degajate în acțiuni, pentru că toată lumea din jur știa că sunt cuplu și oamenii nu aveau o problemă cu asta, erau foarte prietenoși. În Moldova oamenii nu pun întrebări, dar poți vedea un semn mare de întrebare pe fețele lor, ori de câte ori femeile ies în stradă. Nu au întâlnit oameni violenți, dar spun că simt foarte clar mesajul nonverbal care le transmite că nu se pot ține de mâini în public, nu se pot săruta. Deci vor fi nevoite să renunțe la lucruri destul de importante pentru ele. S-au pomenit într-o situație în care trebuie să-și blocheze dorințele firești: „Îmi vine uneori să o apuc de mână - când mergem la cumpărături la Piața Delfin și deodată îmi dau seama ca nu trebuie să fac asta. Oricum oamenii ne privesc straniu. Simțim că dacă ne vom apuca de mâini, gestul va provoca o explozie serioasă în mintea lor. Chiar când nu facem nimic, ne analizează și încearcă să înțeleagă care e treaba cu noi. Chiar și copiii se opresc și ne analizează”, explică Nina, uimită.

Victoria spune că nu ar vrea să ajungă în conflicte sau dispute cu oamenii. Își dă seama că, dacă ar avea un comportament firesc ca în Franța, de exemplu, gesturile ar implica-o involuntar în experiențe negative cu oamenii din jur. Așa că încearcă să evite situațiile de acest gen.

Chiar dacă este complicat, ambele sunt gata să trateze situația cu răbdare. Au speranța că lucrurile se vor schimba încet, încet: „Vedem un mare potențial în Moldova. Mulți oameni lucrează peste hotare și acolo se intersectează inevitabil cu comunitatea LGBT, care este mult mai vizibilă decât în Moldova și asta ar trebui să-i facă mai incluzivi ca societate. Mulți dintre oamenii pe care îi cunosc și care au lucrat o perioadă peste hotare, au început să fie mai toleranți”.

Deocamdată li se pare firească această nevoie de discreție. Ele cred că nici nu te poți impune imediat într-un grup nou cu reguli diferite. Inițial trebuie să simți oamenii, să înțelegi cu cine poți fi deschis și de cine este mai bine să-ți ascunzi identitatea pentru a nu provoca discuții inutile. Oriunde este important ca oamenii să te cunoască inițial din alt punct de vedere și mai apoi să afle despre orientarea ta sexuală. Oamenii care te cunosc, trebuie să vadă în tine un angajat bun, un vecin de treabă și doar mai târziu poți vorbi despre viața personală. E și o modalitate bună de a testa oamenii din jur, explică Nina: „Dacă te-au acceptat și te-au apreciat până a afala că ești lesbiană, dar te resping atunci când află despre orientarea ta sexuală, e clar că problema este în homofobia persoanei și nu în calitatea ta de om sau angajat”.

Ca și în cazul Nadejdei, femeile spun că se pot simți fericite în Moldova, datorită familiei care le iubește și le acceptă. Mama Victoriei se implică ani la rând în proiecte care ajută și alți părinți să-și accepte copiii homosexuali.  „Sigur că e foarte important să ai o familie care te acceptă. În casa părinților nu e nevoie să ne ascundem sentimentele, ne putem ține de mâini, ne putem săruta. Ne purtăm firesc”.

Tot familia a ajutat-o pe Victoria să se accepte și să crească din punct de vedere profesional. Pentru că nu a fost nevoită să piardă timpul pe dileme existențiale inutile, Victoria a reușit să-și dedice timpul studiilor, apoi și-a construit o carieră frumoasă peste hotarele țării. Dragostea și înțelegerea părinților au ajutat-o să se iubească și să se simtă bine oriunde în lume, inclusiv într-o țară din care cele mai multe persoane homosexuale își doresc să plece: „Nu cred că trebuie să pleci pentru a înțelege cine ești. Nu este despre mine. Suntem la fel oriunde am fi”, a spus Victoria.

 

Previous Următorul