15.05.2019
Moldova, Pride

Alexei Marcicov: „Rămâi tânăr cât ai planuri de viitor”

V-ați gândit vreodată care este vârsta la care îmbătrânim? Atunci când devenim bunici, oare? O fi, doar că unii devin bunici la 40 de ani, iar alții abia concep primul copil la această vârstă. Vârsta pensionării ar spune unii. Doar că sunt oameni care aleg să-și continue munca mulți ani după pensionare, iar alții se retrag înainte să împlinească vârsta legală. După 80 de ani îmbătrânim cu siguranță, ar spune alții. Dar nu e tocmai așa. Japonezului Ryokichi Kawashima, la vârsta de 94 de ani a hotărât să-și cheltuiască banii de funeralii, pentru ceva mai util și s-a aventurat într-o campanie electorală. Alți oameni, după 60 de ani, încep cariere în domenii noi, se fac pictori, alpiniști, sar cu parașuta, învață să trăiască mai frumos. Speranța de viață crește în fiecare an, astfel până în 2050, numărul persoanelor trecute de 60 de ani se va dubla și va ajunge la două miliarde. Cât de bătrâni vor fi oamenii de atunci la 60 de ani  și cât de mult putem rămâne noi tineri?

 Am decis să vorbesc despre bătrânețe cu un tânăr de 69 de ani. Alexei Marcicov este fondator și consultant în domeniul politicilor informaționale la Centrul de Informații Genderdoc-M. De mai mulți ani, Marcicov coordonează grupul de sprijin al persoanelor gay de vârsta a treia.     

Cum vă simțiți la 69 de ani. Bătrânețea începe să se apropie sau e departe încă?

Nu mă simt în vârsta și cred că nu sunt singurul care simte astfel. Felul în care îți simți vârsta depinde de mediul în care te afli într-o perioadă sau alta. Sentimentul de tinerețe depinde de cât de activ ești din punct de vedere social.

Ținând cont de faptul că lucrez, călătoresc și, în general, trăiesc așa cum am trăit dintotdeauna, mă simt tânăr. În principiu sunt puține lucruri care s-au schimbat în ritmul meu de viață în ultimii 20 de ani. Bătrânețea nu este despre anii împliniți, mai degrabă o simți atunci când apar probleme de sănătate sau în abilitatea de a stăpâni anumite situații. Se poate întâmpla să îmbătrânești foarte devreme când nu poți găsi soluții la provocările vieții, ori să rămâi mult timp tânăr când reușești să le depășești.

Ce este bătrânețea, atunci?.

Nu pot asocia bătrânețea cu mine deocamdată. Cred că sunt un norocos pentru că lucrez într-un colectiv de oameni tineri, de asta  mă simt tânăr printre ei. Și colegii mă concep ca pe un coleg tânăr. Atitudinea lor influențează mult felul în care mă simt.

Termenul de „vârsta a treia” îl asociez mai degrabă cu grupul gay-ilor de vârsta a treia pe care îl coordonez de mai mulți ani. Atunci când ne adunăm, pot analiza diferite tipuri de oameni care au aproximativ aceeași vârstă biologică. Însă unii își continuă viața fără a simți povara vârstei, iar alții își simt greutatea anilor din plin.

Mihail, Veaceslav, Anatolie și mulți alții continuă să lucreze și comunică activ cu tinerii, pentru că unii dintre ei sunt profesori, alții actori, comercianți. Unii au peste 60 de ani, alții peste 70,  dar comunicarea cu tinerii și activitatea zilnică îi ajută să se simtă tineri. Nici nu se gândesc la vârsta pe care o au. Doar rareori, când cuiva i se ridică tensiunea, spune că, probabil, îmbătrânește.

Dar, în același grup, este o altă categorie de oameni, care nu mai sunt activi din punct de vedere social.  Oameni pe care circumstanțele i-au eliminat din viața socială. Ei nu lucrează , ci trăiesc învăluiți de rutina zilnică și problemele de sănătate, care se înmulțesc și agravează în fiecare zi. Nu îi mai interesează nimic altceva decât propria sănătate. Din acest motiv ei ne contactează mai des și nu au răbdare să ne revedem. Grupul gay-ilor de vârsta a treia este unicul colac de salvare pentru ei. Unica plăcere a vieții sunt amintirile despre tinerețe.

Deci bătrânețea înseamnă renunțarea la viața socială?

Absolut. Mai mult, atunci când persoana devine social inactivă, automat începe să degradeze, încep problemele de sănătate. Cât ești activ, nu ai timp să te gândești la problemele minore de sănătate. Ele trec de la sine. Dar în momentul în care în viață apare timp nelimitat pentru autoanaliză, e ușor să cazi în capcana obsesiilor legate de sănătate. Astea vin la pachet cu imposibilitatea de a plăti comunalele, reparațiile. Oamenii nu mai sunt într-o formă fizică suficient de bună pentru a repara lucrurile atunci când ies din funcție și nici nu își mai permit să achite aceste servicii din pensie. Și astfel cad ușor în deznădejde.

Ați trecut prin momente de deznădejde din cauza vârstei?

Eu am trecut printr-o perioadă de frică, incertitudine, în momentul în care am început a-mi pregăti actele pentru procedura de pensionare. M-am ciocnit de injustețea sistemului care schimbă modalitatea de calculare a pensiei după bunul plac. Nu mi-au calculat toate locurile de muncă, perioada în care am învățat, cea în care mi-am făcut serviciul militar. Am lucrat dintotdeauna în 2 locuri, mereu am avut un salariu bun, dar pensia a ieșit mică, din cauza că statul a plafonat suma salariului din care se calculează pensia. Am căzut în deznădejde, pentru că am început a mă gândi ce mă așteaptă în viitor. Îmi imaginez cum aș trăi cu 1900 de lei pe lună, dacă nu aș mai avea posibilitatea să câștig bani. Aș fi nevoit să renunț la călătorii, nu aș mai avea din ce să-mi plătesc medicațiile. Pensia s-ar fi dus toată pe plata serviciilor comunale. Așa că nu mi-ar mai rămâne bani nici pentru mâncare.

Deci deznădejdea bătrâneții apare în momentul în care o persoană trebuie să renunțe la modul său obișnuit de viață și să se adapteze la o viață foarte modestă.

 Exact. Pentru mine călătoriile sunt un stimul de a trăi mai departe. Imaginați-vă că toate astea dispar. Ce vine în loc? Vine pustietatea. Și în acest gol vin multe, multe probleme. Dar dacă mai ai și copii și nepoți cărora nu le este ușor să se descurce în viață, atunci cazi cu siguranță în deznădejde. Uite asta probabil este bătrânețe- momentul în care omul nu mai poate lupta  și se lasă dus de val- zice: „fie ce-o fi”. Omul se frânge, se îmbolnăvește și se stinge. Asta se întâmplă de regulă cu oamenii bătrâni. Eu pot urmări asta în fiecare an, în grupul persoanelor gay de vârsta  treia.

Ce te poate ajuta în momentele de deznădejde?

Faptul că  ai în jur oameni care te sprijină. Pentru mine acest sprijin au fost cuvintele Anastasiei (n.r. Anastasia Danilova, directoare executivă a GENDERDOC-M), pe care le voi ține minte toată viața. În momentul în care a venit timpul să renunț la postul de președinte al GENDERDOC-M mi-a fost greu, mă simțeam  inutil și Anastasia mia spus: „Alexei Petrovici, nu vă faceți griji, nu s-a schimbat nimic. Rămâneți în continuare fondatorul Genderdoc-M”. Este important ca în fiecare perioadă a vieții, dar mai ales în momentul în care nu mai putem fi la fel de activi din punct de vedere social, să fie oameni care ne ajută să trecem peste momentele complicate din viață.

E genul de ajutor pe care încercați să-l oferiți și în cadrul grupului de sprijin pentru persoanele gay de vârsta a treia?

Așa e. Unii cer ajutor financiar și asta este greșeala lor. Noi încercăm să-i ajutăm financiar, dar asta nu îi scapă de adversitatea  socială, nu îi scapă de catastrofa care vine odată cu excomunicarea  din viața socială.

Este păcat că nu se organizează astfel de ajutor la nivel de stat. Oamenii în vârstă au nevoie de comunicare, de motivație.  Comunitățile de evrei, de exemplu își ajută bătrânii, cred că ar putea și alții s-o facă. Nu putem pune responsabilitatea doar pe umerii statului, e vorba de oamenii de rând, care trebuie să aibă dorința să-și ajute bătrânii.

Ziceați că mulți trăiesc cu amintirile din tinerețe. Cât de important este să ai amintiri frumoase?

Viața nu e făcută doar din momente frumoase. Oamenii trebuie să fie conștienți de faptul că în viață se pot întâmpla multe. Eu am trecut prin perioade foarte complicate atunci când am plecat din jurnalism și m-am făcut profesor universitar. Am decis să pun temelia facultății de jurnalism din regiunea transnistreană.  Cumulam  două funcții la și lucram la un ziar. Era un volum enorm de lucru pentru care câștigam foarte puțin. Banii câștigați abia de îmi ajungeau pentru achitarea serviciilor comunale și pentru o pâine pe zi. Fiul meu avea 17 ani pe atunci. Ziua nu aveam timp să mă gândesc la situația în care eram, dar în fiecare seara mă gândeam cu groază cu nu am cu ce să îmi hrănesc copilul. Acesta a fost unul dintre momentele în care nu știam ce să fac. Am luat decizia să plec. Am pus cererea de demisie pe masa administrației și secretarea a spus cu uimire în privire că toți au salarii similare, la care i-am reproșat că eu nu iau mită și situația mea este diferită.  După asta am vândut la piața din Chișinău, apoi am vândut la piața din Moscova. Apoi m-au invitat să fiu redactor la o publicație de limbă rusă, și am revenit imediat la Chișinău și mi-am reluat viața de la zero, cu un salariu de 300 de lei pe lună. Era extrem de greu, pentru că fusesem anterior redactor șef la mai multe ziare și eram obișnuit cu un salariu mare.

Este important să treci cu demnitate peste perioadele grele din viață și să fii pregătit să începi viața de la zero. Dacă conștientizăm și acceptăm cu calm ceea ce ni se întâmplă, acumulăm încet rezerve de energie, care ne ajută să ne ridicăm în sus pe trepte. Statutul meu social a început să crească. Imediat după asta am deschis organizația Genderdoc-M. Iar de la redactor am ajuns director comercial, director, apoi redactor-șef al ziarului „Аргументы и факты”.


Chiar și momentele de disperare cumplită trebuie depășite. Oamenii credincioși trebuie să cunoască despre faptul că Dumnezeu ne pune în cale încercări. Cei necredincioși știu despre faptul că viața are dungi albe și negre. Viața nu poate fi doar bună. Binele îl simțim doar datorită faptului că avem provocări pe care le depășim.

Nu trebuie să uiți despre  greutățile prin care treci. Chiar dacă istoria vieții tale îți trezește sentimente neplăcute, trebuie să o ții minte. E ca și  istoria unei țări, oricât de aiurea ar fi- e istoria ta. Trebuie să o ții minte și să înveți lecții din ea.

Pentru că ați călătorit mult, vreau să vă întreb dacă vi se pare diferită bătrânețea din Moldova de cea de peste hotare?

Atunci când încerc să pun o notă unei conduceri de țară, mai întâi de toate  analizez care este situația copiilor și a bătrânilor. De multe ori îmi aduc aminte de perioada post revoluționară a Rusiei sovietice. Atunci când țara era devastată, nici nu era clar cine o guvernează, totuși puterea sovietică aduna copiii în internate, nu îi lăsa să crească de izbeliște. Am trăit 4 ani în internat și am amintiri foarte frumoase din acea perioadă. Pentru că în într-o familie numeroasă, precum era a noastră, nu erau condiții să creștem și să ne dezvoltăm armonios. Internatul ne-a oferit acestă posibilitate. Aveam haine identice, dar eram bine hrăniți și învățați. Cred că orice stat, oricât de sărac și bolnav ar fi, trebuie să aibă grijă de copiii și bătrânii săi. Să îi asigure cu un minim necesar- mâncare, căldură și ajutor medical elementar. Restul i le pot pot ierta.

Peste hotare, în afară de bunăstarea oamenilor vârstnici, poți observa un respect mai mare de la generațiile tinere. Chiar și în Amsterdam îmi cedau locul în transportul public, nu mai vorbesc despre țările asiatice, despre Turcia, Israel- unde asta e lege. Atunci când am cerut ajutor în stradă, polițiștii mă conduceau practic până la locul pe care îl căutam. Este un respect deosebit pentru vârstă.

 În zona noastră oamenii sunt judecați după aspectul fizic. De asta vedem cum unii bătrâni sunt dați afară din transport sau locuri publice. Dar nu poți judeca un om după felul în care arată. Să știți că sunt oameni deosebit de talentați cu realizări mari în viață, dar care, cu vârsta au devenit neglijenți.

Cum ați reușit să vă păstrați o atitudine pozitivă față de propria vârstă și viață, în aceste condiții?

În viața mea, în general, totul e OK de vreo 20 de ani. Lucrez pentru o cauză importantă pentru mine. Îmi fac munca cu plăcere. Munca mea este viața mea. Oamenii care mă înconjoară sunt OK. Familia mea este superbă. Dacă nu aș fi avut o soție precum este soția mea, acest centru nu ar fi existat. Mi-a fost alături în cele mai complicate momente. O telefonau oameni străini să o întrebe cum de trăiește cu un pervers ca mine. Și ea nu îmi spunea niciodată despre aceste discuții. Tăcea pentru ca să nu mă rănească. Fiul meu este un om deosebit, cu care mă mândresc. Sunt sigur că și el a avut probleme din cauza muncii mele. Am o noră foarte bună și nepoți superbi, care îmi spun cât de mult mă iubesc. Cum să nu fiu OK?

Eu mă uit calm la viața mea, pentru că  știu că mâine trebuie să vin la serviciu și am multe de făcut, știu că  în iunie merg în Turcia, că în august merg la rudele mele. Nu am timp să mă gândesc la prostii. E adevărat că vorbim uneori cu soția despre problemuțe de sănătate, dar ajungem la concluzia că toate trebuie tratate, la fel cum procedăm atunci când avem guturai. Mergem înainte, nu ne blocăm la fiecare deget care ne roade.

Ce sfat le-ați da oamenilor de vârsta a treia din Republica Moldova. Cum să fie OK cu vârsta lor?

Nu le poți da tuturor un singur sfat. Dar dacă ar fi să generalizez- să se străduie să fie activi cât mai mult timp. Dacă au sănătate și forță, să lucreze măcar la serviciul poștal. Ar fi minunat dacă cineva s-ar apuca să organizeze cercuri teatrale, artistice, grupuri creative.  

Eu, atunci când nu voi mai avea putere să fac alt gen de lucru, dar îmi vor lucra degetele și ochii, voi scrie istorii din tinerețe. O persoană rămâne tânăra atâta timp cât are planuri de viitor.

Doina IPATII

 

Previous Următorul